Versetele 10-17 privesc mai ales pe Israel şi anume legăturile lui cu Dumnezeu. Nu vom vorbi mai mult despre acest adevăr, Cititorul va găsi în prooroci multe locuri, în legătură cu cele spuse şi în care Duhul Sfânt se îndreaptă spre cugetul poporului în chipul cel mai mişcător, şi-i aduce aminte de legătura minunată, în care l-a pus Domnul cu Sine şi în privinţa căreia Israel a greşit atât de trist. Israel s-a purtat cu Domnul ca o femeie necredincioasă bărbatului el, şi din această pricină a fost pus deoparte. Dar se apropie vremea, când acest popor lepădat de multă vreme, dar neuitat, nu numai că va fi adus înapoi în ţară, dar va primi şi binecuvântări, minunăţii şi o slavă pe care nu le-a cunoscut niciodată. Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere acest adevăr. El străbate ca un fir strălucitor de aur toţi proorocii, de la Isaia până la Maleahi, iar Noul Testament duce mai departe acest fir plăcut. Iată de pildă un loc din o sută. „De dragostea Sionului nu voi tăcea, de dragostea Ierusalimului nu voi înceta, până nu se va arăta mântuirea lui, lumina soarelui şi izbăvirea lui, ca o făclie, care s-aprinde. Atunci neamurile vor vedea mântuirea ta, şi toţi împăraţii slava ta şi-ţi vor pune un nume nou, pe care-l va hotărî gura Domnului. Vei fi o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o legătură împărătească în mâna Dumnezeului tău. Nu te vor mai numi Părăsită, şi nu-ţi vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi: „Plăcerea Mea este în ea”, şi ţara ta o vor numi „Măritată” căci Domnul Îşi pune plăcerea în tine, şi ţara ta se va mărita iarăşi. Cum se uneşte un tânăr cu o fecioară, aşa se vor uni fiii tăi cu tine şi cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine” „Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus nişte străjeri, care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte! Voi care aduceţi aminte Domnului de el, nu vă odihniţi de loc! Şi nu-I daţi răgaz, până nu va aşeza din nou Ierusalimul, şi-l va face o laudă pe pământ. Domnul a jurat pe dreapta Lui şi pe braţul Lui cel puternic, zicând: „Nu voi mai da grâul tău hrană vrăjmaşilor tăi, şi fiii străinului nu vor mai bea vinul tău, pentru care tu te-ai ostenit. Ci cei ce vor strânge grâul, aceia îl vor mânca şi vor lăuda pe Domnul, şi cei ce vor face vinul, aceia îl vor bea în curţile locaşului Meu cel sfânt.” „Treceţi, treceţi pe porţi! Pregătiţi o cale poporului! Croiţi, croiţi drum, daţi pietrele la o parte! Ridicaţi un steag peste popoare! Iată ce vesteşte Domnul până la marginile pământului: „Spuneţi fiicei Sionului: „Iată, Mântuitorul tău vine; iată, plata este cu El, şi răsplătirile merg înaintea Lui.” Ei vor fi numiţi: „Popor sfânt, Răscumpăraţi ai Domnului.” Iar pe tine, te vor numi: „Cetate căutată şi nepărăsită” (Isaia 62). A încerca să iei acest loc pentru biserica creştină, fie pe pământ fie în ceruri, înseamnă a suci Cuvântul lui Dumnezeu şi a da o tâlcuire cu totul împotriva Scripturii. Locul acesta are în vedere numai Sionul după slovă, Ierusalimul adevărat şi ţara după slovă a lui Israel. Locul bisericii pe pământ este al unei fecioare, nu al unei femei măritate. Nunta ei va avea loc în ceruri (Apoc. 19:7-8). Locul de mai sus nu se potriveşte deloc la biserică. Partea următoare ne arată pe Israel din alt punct de vedere. Citim acolo despre „un fiu neascultător şi îndărătnic”, imaginea potrivită a unui neam căzut de la credinţa, care nu mai are iertare. „Dacă un om are un fiu neascultător şi îndărătnic, care n-ascultă nici de glasul tatălui său, nici de glasul mamei lui, şi nu-i ascultă nici chiar după ce l-au pedepsit, tatăl şi mama să-l ia, şi să-l ducă la bătrânii cetăţii lui şi la poarta locului în care locuieşte. Să spună bătrânilor cetăţii lui: „Iată, fiul nostru este neascultător şi îndărătnic, n-ascultă de glasul nostru, şi este lacom şi beţiv.” Şi toţi oamenii din cetatea lui să-l ucidă cu pietre, şi să moară. Astfel să curăţi răul din mijlocul tău, pentru ca tot Israelul s-audă şi să se teamă.” (verset 18-21). Atragem aici luarea aminte a cititorului asupra deosebirii interesante dintre felul de a lucra al legii şi al stăpânirii dumnezeieşti, cu privire la fiul încăpăţânat şi asupra pildei despre fiul cel pierdut din Luca 15. Nu este oare minunat, că unul şi acelaşi Dumnezeu vorbeşte în Deuteronom 21 şi în Luca 15? Cât de deosebită este vorbirea! Cât de deosebit felul de a lucra! Legea cere ca tatăl să prindă pe fiul său şi să-l dea pe seama bătrânilor cetăţii, ca să fie omorât cu pietre. Harul însă face pe tată să iasă înaintea fiului care se întoarce, îl îmbrăţişează şi-l săruta. II îmbracă în haina cea mai aleasa, îi pune un inel în deget şi-l încalţă cu ghete. Pune să se taie viţelul cel îngrăşat şi toată casa e plină de bucurie şi veselie.

Ce deosebire! În Deuteronom 21 vedem mâna lui Dumnezeu împlinind asupra fiului îndărătnic judecata printr-o stăpânire dreaptă, iar în Luca 15 vedem într-o gingăşie mişcătoare inima lui Dumnezeu faţă de bietul om gata sa se pocăiască, dându-i încredinţarea că El însuşi are cea mai mare bucurie pentru întoarcerea lui. Pe cel încăpăţânat îl lovesc pietrele judecăţii. Cel gata să se pocăiască, dacă se întoarce, primeşte sărutarea dragostei.

Să ne mai aruncăm o privire asupra versetelor de la urmă ale capitolului nostru, despre care vorbeşte apostolul în capitolul 3 al epistolei către Galateni. „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-se blestem pentru noi – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn”.

Vorbirea aceasta este deosebit de interesantă şi de scumpă, nu numai că ne face să înţelegem harul scump al Domnului şi Mântuitorului nostru, care s-a făcut blestem pentru noi, ca să vina asupra noastră, a păcătoşilor dintre neamuri, binecuvântarea lui Avraam, ci şi pentru că ne arată, cum Duhul Sfânt îşi pune pecetea asupra scrierilor lui Moise şi mai ales asupra cărţii Deuteronom. Unul şi acelaşi Duh străbate toate scrierile Vechiului şi Noului Testament.