Cele dintâi 9 versete ale capitolului 21 trebuie să le cercetam cu toată luarea aminte, căci sunt foarte interesante. S-a făcut un păcat, s-a găsit un om omorât în ţară, însă nimeni nu ştie ceva despre această întâmplare, nici dacă e vorba de o ucidere de sine sau de omor săvârşit de altul şi nici cine a săvârşit fapta. Nu se poate şti, şi totuşi e un fapt, care nu poate fi tăgăduit. O vină de sânge întinează ţara Domnului şi omul nu ştie ce să facă în faţa ei. Ce e de făcut? Slava lui Dumnezeu şi curăţenia ţării Lui trebuiesc păstrată. El cunoaşte totul şi El singur ştie ce e de făcut. Şi cu adevărat, felul Lui de a lucra este plin de învăţătură.

Mai întâi, vin la locul întâmplării bătrânii şi judecătorii. Drepturile adevărului şi ale dreptăţii trebuiesc luate în socoteală. Dreptatea şi judeca trebuiesc păstrate. Păcatul trebuie judecat înainte de a se putea ierta păcatele, sau de a fi socotit nevinovat un păcătos. Dreptatea lui Dumnezeu trebuie împăcată în totul, scaunul Lui de domnie trebuie răzbunat şi Numele Lui proslăvit, înainte de a vorbi glasul îndurării. Slavă Domnului ca e aşa! Ce adevăr minunat pentru toţi aceia care se recunosc ca păcătoşi! Dumnezeu a fost proslăvit cu privire la păcat şi poate să ierte şi să pună într-o stare după voia Sa pe păcătos, neatingându-se de dreptate.

În locul acesta ni se înfăţişează deci fără îndoială marele adevăr de temelie al mântuirii, dar el are în vedere mai ales viitorul lui Israel. Moartea lui Cristos se arată aici în amândouă laturile el şi anume ea arată vina omului şi harul lui Dumnezeu. Pacea dintâi o vedem la cel omorât, care a fost găsit pe câmp, iar pe al doilea la viţeaua, care a fost ucisa în pârău. Bătrânii şi judecătorii află întâi oraşul din care e de felul său cel omorât, şi nimic nu e în stare să scape acel oraş, decât sângele unei jertfe fără cusur. Sângele Aceluia, care a fost omorât în oraşul vinovat, Ierusalim, sângele lui Isus.

Cititorul va băga de seamă, că din clipa când s-au împlinit cerinţele dreptăţii prin moartea jertfei, vine pe locul întâmplării încă cineva: preoţii, fiii lui Levi, trebuie să se apropie: ei înfăţişează harul, care lucrează pe temeiul dreptăţii. Preoţii sunt aducătorii harului, după cum judecătorii sunt păzitorii dreptăţii. De abia, după ce s-a vărsat sângele, pot să se apropie slujitorii harului. „Atunci să se apropie preoţii, fiii lui Levi; căci pe ei i-a ales Domnul, Dumnezeul tău, ca să-i slujească şi să binecuvinteze Numele Domnului şi ei trebuie să hotărască în orice ceartă şi în orice rănire. „Toate trebuiesc rânduite potrivit temeiului minunat şi veşnic al harului, care domneşte prin dreptate.

Se apropie vremea când Dumnezeu va lucra astfel cu Israel. Cercetând orânduirile acestei cărţi, nu trebuie sa pierdem din vedere înţelesul lor cel mai apropiat. Fără îndoială, că aceste rânduieli cuprind învăţături scumpe şi pentru noi, dar nu putem înţelege şi preţul acestei învăţături decât când cunoaştem înţelesul dintâi şi adevărat al rânduielilor acestora. Cât de scump şi plin de mângâiere este, de pildă, faptul, că în orice ceartă şi în orice rănire trebuie să se lucreze cum spune slujitorul harului scump, atât pentru Israel când se va pocăi în viitor, cât şi astăzi, pentru orice suflet, care se pocăieşte!

Toţi bătrânii din cetatea cea mai apropiată de trupul mort să-şi spele mâinile pe viţeaua, căreia iau tăiat capul în vale. (Ce frumos înfăţişează această „vale” ce a fost toată lumea, dar mai ales ţara lui Israel pentru Domnul şi Mântuitorul nostru! Cu adevărat, ea a fost pentru El un loc de înjosire adâncă, un pământ care n-a fost niciodată arat şi nici semănat. Dar prin moartea, pe care a suferit-o acolo, El a pregătit pământului acesta şi ţara lui Israel pentru un seceriş bogat de binecuvântare pentru împărăţia de o mie de ani, spre lauda iubirii Lui izbăvitoare. De pe scaunul de domnie al slavei Sale din ceruri, El poate acuma să-şi arunce în urmă privirea (şi împreună cu El şi noi în duh) asupra acelui loc pustiu şi întunecat, pe care a fost săvârşită lucrarea, care alcătuieşte temelia nezguduită a slavei lui Dumnezeu, a binecuvântării Bisericii, a întoarcerii depline a lui Israel, a bucuriei multor neamuri şi, în sfârşit, a izbăvirii minunate a acestei zidiri care suspină.). „Îmi spăl mâinile în nevinovăţie, şi aşa înconjor altarul Tău, Doamne” (Psalmul 26:6). Numai acolo, unde sângele ispăşirii a ispăşit pentru totdeauna păcatul nostru, ne putem spăla mâinile. „Şi, luând cuvântul, să zică: „Mâinile noastre n-au vărsat sângele acesta şi ochii noştri nu l-au văzut vărsându-se, iartă, Doamne, pe poporul Tău Israel, pe care L-ai răscumpărat; nu pune sângele nevinovat în socoteala poporului Tău, Israel. Şi sângele acela nu-i va fi pus în socoteală.”

„Tată, iartă-le, căci nu ştiu ce fac”. „Dumnezeu v-a trimes întâi vouă pe robul Sau, atunci când L-a înviat, ca să vă binecuvinteze şi să depărteze pe fiecare dintre voi de la răutăţi”. Aşa dar întreg Israelul va fi mântuit şi binecuvântat odată potrivit planurilor veşnice ale lui Dumnezeu şi în puterea făgăduinţei şi a jurământului, pe care la jurat lui Avraam, şi care a fost întărit pe vecie prin sângele scump al lui Cristos.