Ne-am întors şi am plecat în pustie, pe drumul care duce la Marea Roşie, cum îmi poruncea Domnul şi am ocolit multă vreme muntele Seir” (versetul 1). Este foarte frumos de văzut cât de strâns se leagă Moise cu norodul. El, ca şi Iosua şi Caleb, a trebuit să se întoarcă cu adunarea necredincioasă în pustie. Lucrul acesta poate să i se fi părut greu, însă era bun şi de folos formării lor.

Plecarea sub voia lui Dumnezeu cuprinde întotdeauna binecuvântări adânci, deşi nu suntem totdeauna în stare să pricepem cum şi de ce se întâmplă astfel. Din gura acestor slujitori ai lui Dumnezeu nu auzim un singur cuvânt de cârtire pentru faptul că şi ei au trebuit să se întoarcă în pustie patruzeci de ani, deşi ei erau pe deplin pregătiţi să intre în tară. Ei s-au întors. Ei puteau face acelaşi lucru, dacă şi Domnul îl făcea. Cum puteau ei să se plângă, când vedeau că şi Dumnezeul lui Israel se întorcea în pustie?

E totdeauna mare lucru să te pleci cu smerenie sub mâna lui Dumnezeu. Ne putem aştepta totdeauna la o roadă bogată. Atunci luăm cu adevărat asupra noastră jugul lui Cristos, lucru care, după cum ne-a spus El, este taina adevărată a odihnei pentru suflete.

„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.”. (Matei 11:28-30).

Care era jugul acesta? Supunerea fără cârtire şi deplină supunere la voia Tatălui, pe care o întâlnim în toată viaţa Domnului şi Mântuitorului nostru. El putea sa spună: „Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale”. Acesta era singurul lucru la care se gândea El totdeauna. Chiar dacă mărturia Lui părea că e lepădată, chiar dacă se părea că lucrează în zadar, chiar dacă puterea Lui şi-o macină zadarnic şi pe nimic, El spunea totuşi: „Te laud Tată, Doamne al cerului şi al pământului”. Ce-i plăcea Tatălui, îi plăcea şi Lui. El n-a avut niciodată o dorinţă sau un gând care să nu se fi potrivit pe deplin cu voia Tatălui. De aceea avea parte, ca om, de o odihnă necurmată. El se odihnea în planurile şi gândurile lui Dumnezeu. Inima Lui era plină de o pace netulburată, de la începutul drumului până la capăt.

Acesta era jugul lui Cristos şi El ne pofteşte, în îndurarea Lui nemărginită, să-l luăm asupra noastră pentru ca să putem găsi odihnă pentru sufletele noastre. Să băgăm de seamă cuvintele: „Veţi găsi odihnă”. Nu trebuie să amestecăm odihna pe care ne-o dă El cu „odihna” pe care o găsim noi. Dacă sufletul ostenit şi încărcat de osândă vine la Isus, cu credinţă de copil, El îi dă odihnă, odihna nezguduită, o odihnă întemeiată pe încredinţarea deplină că s-a făcut tot ce a trebuit. Păcatele sunt şterse pentru totdeauna, dreptatea împlinită desăvârşit, şi orice întrebare a fost dezlegată în mod divin pentru veşnicie. Dumnezeu e proslăvit, Satana silit să tacă şi cugetul liniştii.

Aceasta este odihna pe care ne-o dă Isus când venim la El. Însă ştim că trebuie să ne mişcăm prin împrejurările schimbătoare ale vieţii de toate zilele. Şi aceasta ne aduce ispite, greutăţi, lupte, aşteptări zadarnice şi împotriviri de tot felul. Toate acestea nu sunt în stare să turbure odihna pe care o dă Isus, însă pot împiedica odihna pe care vrem să o găsim. Ele nu neliniştesc cugetul, dar neliniştesc inima. Ele ne pot face nerăbdători, supărăcioşi, şi fără odihnă. Mă gândesc, de pildă, să vestesc undeva evanghelia. Am dat acolo de ştire că vin şi de bună seama că sunt aşteptat. Deodată, mă îmbolnăvesc şi sunt nevoit să rămân acasă. Lucrul acesta nu nelinişteşte cugetul meu, dar îmi poate nelinişti inima. Mă simt dezamăgit, nu ştiu ce sa fac şi se poate să ajung foarte nerăbdător.

Cum trebuie deci să ne purtăm într-o astfel de împrejurare? Cum putem domoli inima întărâtată şi cum putem îmblânzi simţirea neliniştită? De ce am nevoie în această stare? Am nevoie de odihnă. Dar cum o pot găsi? Plecându-mă şi luând asupra mea jugul lui Cristos, acel jug pe care El însuşi l-a purtat în zilele vieţii Lui pământeşti, jugul supunerii desăvârşite faţă de voia lui Dumnezeu. „Facă-se voia Ta, Doamne!” Am nevoie de o simţire atât de adânca a iubirii Lui nemărginite şi a înţelepciunii Lui nesecate, în toate lucrările Lui faţă de mine, încât să nu doresc să schimb împrejurările, chiar dacă aş avea puterea s-o fac.

Taina scumpă a odihnii inimii, în toate stările şi împrejurările vieţii, stă, deci, în a putea să mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, chiar şi pentru ceea ce este foarte potrivnic voinţei noastre. Nu ajunge numai să primesc adevărul că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”, ci trebuie să am încredinţarea hotărâtă că tot ceea ce face Dumnezeu, şi aşa cum face El, este cel mai bine pentru mine. Mă odihnesc pe deplin în iubirea, înţelepciunea şi credincioşia aceluia care a luat asupra Lui să îngrijească de tot ce mă priveşte, aici şi în veşnicie. Ştim că iubirea caută să facă totdeauna ce este mai bun pentru ai săi. Ce trebuie să fie oare, când Dumnezeu face pentru noi tot ce e mai bun? Care inimă credincioasă nu ar fi mulţumită cu cel mai bun lucru din partea lui Dumnezeu?

Dar pentru ca să fii mulţumit cu voia Lui, trebuie sa-l cunoşti. Eva, în grădina Edenului, amăgită de şarpe, a fost nemulţămită cu voia lui Dumnezeu. Ea dorea ceva pe care El îl oprise, şi acest ceva diavolul voia să i-l dea. Ea a crezut că diavolul poate face ceva mai bine pentru ea decât Dumnezeu. Ea a crezut că e mai bine pentru ea să se smulgă din mâna lui Dumnezeu şi să se dea în mâinile Satanei. De aceea, nici o inimă nenăscută din nou nu se poate odihni în voia lui Dumnezeu. Dacă cercetăm inima omenească, până în adânc, nu vom găsi nici o fărâmă în ea, în unire cu Voia lui Dumnezeu. Chiar şi un copil al lui Dumnezeu, numai pe măsură ce e făcut în stare, prin harul lui Dumnezeu, să-şi omoare voia lui, să se socotească mort şi să umble călăuzit de imboldurile Duhului, se poate desfăta în voia lui Dumnezeu şi poate să îi mulţumească pentru orice. Este cea mai bună dovadă a naşterii din nou când cineva se poate supune sub mâna lui Dumnezeu şi să zică, „Facă-se voia Ta!” În astfel de împrejurare, Satana nu mai poate face nimic. E mare lucru să spunem diavolului şi lumii, nu cu vorbe, ci cu fapta şi cu viata: „Eu sunt mulţumit în totul cu Voia Ini Dumnezeu”. Aceasta e calea spre odihna sufletului. Acesta e leacul împotriva oricărei nelinişti, nemulţumiri şi ambiţii omeneşti.

Înainte de a părăsi acest gând, aş mai aminti, trei stări felurite, în care se poate găsi sufletul în ce priveşte felul de lucrare al lui Dumnezeu, şi anume: supunerea, predarea şi bucuria. Dacă voinţa este frântă, urmarea este supunerea. Dacă mintea este luminată, asupra ţintei pe care o urmăreşte Dumnezeu, urmarea este predarea. Şi când inima este plină cu Dumnezeu, se bucură cu adevărat. De aceea citim în Luca 10:21: „În ceasul acela, Isus s-a bucurat, plin de Duhul Sfânt şi a zis: „Tată, Doamne al cerului şi al pământului, te laud, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, te laud, pentru că aşa ai voit Tu”. Domnul Isus îşi găsea plăcerea în toată voia lui Dumnezeu. Hrana şi băutura Lui era să facă, cu orice preţ, voia lui Dumnezeu. În slujbă sau în suferinţă, în viaţă sau în moarte, nu-L călăuzea decât voia Tatălui Sau. El putea să spună: „Eu fac totdeauna ce-i place Lui”.