Dar şi mai marele oştirii trebuia ascultat, ca şi preotul. Oricine vroia să lupte în rândurile izraeliţilor, avea nevoie de două lucruri: de o inimă slobodă de lucrurile fireşti şi pământeşti, şi de o încredere puternică în Dumnezeu. „Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a scris la oaste”. Dar între a se ţinea de treburile vieţii şi a se încurca cu ele, este o deosebire. Un israelit putea să aibă o casă, o vie şi o femeie şi totuşi să fie un războinic bun. Lucrurile acestea nu erau o piedică, dar ajungeau o piedică, dacă le avea în nişte împrejurări, care puteau să-i încurce inima.

Lucrul acesta trebuie luat în seama. Noi suntem chemaţi, în calitate de creştini, să ducem o luptă duhovnicească neîncetată pentru ca să ne cucerim fiecare palmă de loc din locurile cereşti. Ce erau Canaaniţii pentru Israel, sunt pentru noi puterile duhovniceşti ale răului din locurile cereşti. Noi nu trebuie să luptam pentru dobândirea vieţii veşnice, căci pe aceasta o avem înainte de luptă, ca pe un dar slobod din partea lui Dumnezeu. Nici nu suntem chemaţi să luptăm pentru mântuirea noastră, căci suntem mântuiţi înainte de începerea luptei. Trebuie să înţelegem însă, cu cine şi pentru ce luptăm. Rostul luptei noastre este să ne înfăptuim mersul nostru ceresc şi să-l păstrăm zi cu zi în mijlocul împrejurărilor vieţii omeneşti. Vrăjmaşii noştri sunt, după cum am mai spus, puterile duhovniceşti rele, cărora li-i îngăduit în timpurile de fată să stea în locurile cereşti. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui”, cum a luptat Israel în Canaan, „ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii din locurile cereşti” (Efeseni 6:12).

Ce trebuie deci să facem, ca să ducem această luptă? Trebuie oare să ne părăsim îndeletnicirea noastră pământeasca? Să rupem legăturile întemeiate pe fire şi întărite de Dumnezeu şi să fim sihastri, pustnici? Deloc! Dacă un creştin ar face acest lucru, ar da dovadă, că nu-şi pricepe chemarea de „oştean al lui Cristos”. Datoria noastră este să lucram cu mâinile noastre, ca să avem ce să dam celui nevoiaş. Şi nu numai atâta, dar găsim în Noul Testament îndrumările cele mai amănunţite cu privire la feluritele noastre legături, pe care însuşi Dumnezeu le-a aşezat şi pe care a pus pecetea învoirii Sale. Îndeletnicirea noastră pământească şi legăturile noastre pământeşti nu sunt o piedică pentru lupta duhovnicească plină de izbândă.

Ce-i trebuie oare unul războinic creştin? Întâi: inima să nu-i încurce în aceste lucruri fireşti şi pământeşti, şi al doilea: să fie plin de încredere în Dumnezeu; pentru aceasta îi trebuie toata armătura lui Dumnezeu. „De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6:13-18).

Duhul Sfânt ne arată în Efeseni 6:13-18, ce ne trebuie pentru o luptă plină de izbânda. „Adevărul” trebuie sa stăpânească omul nostru lăuntric; viaţa noastră să se deosebească prin „sfinţenie” practica adevărată; obiceiurile şi drumurile noastre să aibă întipărite pe ele „pacea” evangheliei; să fim acoperiţi cu scutul „credinţei” sălaşul mintii, capul, să fie apărat de siguranţa deplină a „mântuirii” şi, în sfârşit, inima să fie sprijinită şi întărită prin rugăciunea stăruitoare şi îndrumată să facă mijlocire pentru toţi sfinţii, mai ales pentru lucrătorii şi lucrul Domnului. Iată ce se cere ca Israelul duhovnicesc al lui Dumnezeu să biruie puterile duhovniceşti ale răutăţii din lucrurile cereşti.

Sfârşitul capitolului nostru cuprinde adevărurile, care trebuiau să călăuzească pe Israel în război. Ei aveau să facă deosebire între oraşele mai depărtate şi între oraşele celor şapte neamuri osândite. Pe cele dintâi trebuiau să le îmbie cu pacea, iar cu cele de la urmă n-aveau să stea de loc de vorba.