Spre deosebire de alte naţiuni, Israelul trebuia să respecte anumite distincţii în luptele purtate sub directa îndrumare a lui Iehova. Aceste distincţii au constituit încă o reflectare a existenţei lui Israel ca popor sfânt sub oblăduirea unui Dumnezeu plin de iubire. E de ajuns să studiem metodele pline de cruzime practicate de alte popoare, ca de pildă asirienii (Vezi Introducerea la Iosua, pentru detalii suplimentare), pentru a aprecia aceste norme din Deuteronom la justa lor valoare. Se dau instrucţiuni privitoare la modul în care trebuia să se desfăşoare războiul. Observaţi următoarele distincţii:

1. Cetăţile... de aproape şi de departe (10-18). Cetăţile din ţară constituiau un pericol imediat, fiind iremediabil de corupte (păgâne), „coapte" pentru a fi nimicite. Cetăţile din exteriorul ţării dar situate în interiorul zonei promise lui Avraam trebuiau abordate mai întâi, oferindu-le condiţii de pace. Dacă acestea refuzau, atunci israeliţii aveau voie să-i omoare doar pe bărbaţii din ele, cruţând femeile şi copiii. Aceste cetăţi nu prezentau un pericol atât de mare de contaminare a Israelului cât prezentau cetăţile din interiorul graniţelor Israelului.

2. Arborii fructiferi şi nefructiferi (19, 20). Principiul de care trebuie să se ţină seama aici este că Israelul nu avea voie să practice „războiui de devastare" [tehnica pârjolului]. Ci ei aveau datoria să conserve tot ce era util, iar nu să se angajeze în distrugerea nediscriminată a ţării.