Capitolul acesta minunat ne înfăţişează pe Domnul ca războinic, luptând împotriva vrăjmaşilor lui Israel. Mulţi nu pot pricepe, cum se poate, ca o Fiinţă atât de bună să se arate în acest fel. Dar greutatea este numai din pricină că nu se face deosebirea între feluritele economii (Vezi nota despre „economii” în Gânduri asupra Leviticului). Pentru Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov e tot atât de potrivit să se lupte cu vrăjmaşii săi, pe cât de potrivit este pentru Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, să-i ierte. Şi întrucât felul de a se purta al lui Dumnezeu este pilda, după care trebuia sa-şi rânduiască purtarea poporul Său, de aceea era potrivit pentru Israel sa-şi nimicească vrăjmaşii, după cum pentru noi e potrivit să-i iubim, să ne rugam pentru ei şi să le facem bine.

Dacă s-ar lua mai mult în seamă acest adevăr, s-ar înlătura multe neînţelegeri şi ciorovăieli zadarnice. Fără îndoială că pentru Biserica lui Dumnezeu e rău să pună mâna pe sabie, ca să facă război. Oricine citeşte Noul Testament, fără o judecată făcută dinainte, va înţelege acest lucru foarte uşor. Domnul a spus lui Petru: „Vâră-ţi sabia în teacă, căci toţi cei ce scot sabia, vor pieri de sabie”. Iar în alt loc din Evanghelie citim: „Isus a zis lui Petru: „Bagă-ţi sabia în teaca. Nu voi bea oare paharul, pe care Mi l-a dat Tatăl sa-l beau?” Mai târziu, Isus. spune lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat”, lucrul acesta ar fi fost atunci la locul lui – „… dar acum, împărăţia Mea nu este de aici – şi de aceea ar fi fost greşit din partea slujitorilor, să fi încercat să scape pe Domnul lor cu sila.

Toate acestea sunt atât de limpezi, că nu trebuie decât să întrebăm: „Cum citeşti?” Iubitul nostru Domn nu s-a luptat, ci s-a supus cu răbdare tuturor batjocurilor şi tuturor schingiuirilor, şi făcând acest lucru, ne-a lăsat o pildă, ca să mergem pe urmele Lui. Ce bine ar fi dacă ne-am pune totdeauna întrebarea: „Ce-ar face Isus în locul meu?” Atunci n-am fi niciodată în îndoială cu privire la întrebarea aceasta ca şi la mii de alte întrebări.

Tot atât de limpede este în privinţa aceasta şi învăţătura Duhului Sfânt: „Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea, căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui.” Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine” (Rom. 12:19-21).

Acestea sunt îndrumările potrivite pentru biserica lui Dumnezeu, adevărurile acelei împărăţii cereşti, din care fac parte toţi creştinii adevăraţi. Dar aveau ele tărie şi în vechime, la poporul Israel? De bună-seamă că nu. Să ne închipuim numai că Iosua s-ar fi purtat cu Canaaniţii potrivit celor spuse în Romani 12:1. O astfel de purtare ar fi fost tot atât de greşită atunci cum ar fi azi, dacă am lucra după îndrumările din Deuteronom 20. De ce această deosebire? Fiindcă, în zilele lui Iosua, Dumnezeu lucra după dreptate, pe când astăzi lucrează în har nemărginit.

Cât priveşte lumea, nu ne putem aştepta ca ea că lucreze pe temeiul harului. Încercarea de a amesteca temeiurile harului cu legile popoarelor, sau duhul Noului Testament cu sistemele politice ale lumii, ar aduce fără îndoială încurcătură în societatea omenească. Şi tocmai în această privinţă au greşit mulţi oameni cumsecade şi cu gânduri bune, încercând să facă pe neamurile lumii să primească un temei, care ar fi avut ca urmare nimicirea vieţii lor naţionale. Căci n-a sosit încă vremea, când popoarele să nu se lupte între ele şi să facă din săbii pluguri de arat şi din suliţă, seceri. Că va veni, când acest pământ, care suspină, va fi plin de cunoaşterea lui Dumnezeu, cum e plină marea de apă. Dar, dacă am cere astăzi popoarelor să se poarte după temeiurile harului, să nu mai facă război, ar fi ca şi cum le-am spune: încetaţi de a mai trăi! Noi, ca creştini, nu suntem chemaţi să facem rânduială în lume, ci să trecem prin ea ca nişte străini şi călători. Domnul Isus n-a venit în lume ca s-o pună în rânduiala, ci ca să caute şi să scape ce era pierdut. În curând va veni din nou şi atunci va face dreptate şi rânduiala. El îşi va primi puterea şi stăpânirea, va judeca lumea, va înlătura toate relele din împărăţia Sa şi va nimici pe toţi cei ce fac răul. Atunci împărăţiile pământului acestuia vor ajunge împărăţiile Lui. Dar, până atunci, trebuie să aşteptăm, şi să lăsăm lumea să-şi vadă de mersul ei.

Israel însă a fost chemat să poarte războaiele Domnului. Odată cu intrarea lui în ţara Canaanului a început războiul cu locuitorii osândiţi ai acestei tari, şi anume un război fără cruţare. „Dar în cetăţile popoarelor acestora, a căror ţară ţi-o dă ca moştenire Domnul, Dumnezeului tău, să nu laşi cu viaţă nimic care suflă”. Aceasta era porunca hotărâtă şi lămurită a Domnului. Sămânţa lui Avraam n-avea numai să stăpânească ţara Canaanului, ci trebuia să fie şi unealta lui Dumnezeu pentru împlinirea judecăţii drepte asupra locuitorilor vinovaţi, ale căror păcate se ridicaseră până la cer. Pentru Israel era o cinste mare aceasta, şi nu s-a dovedit vrednic de ea, deoarece n-a împlinit pe de-a-ntregul porunca dată. Au lăsat să trăiască pe mulţi dintre aceia, pe care ar fi trebuit să-i omoare şi tocmai cei pe care i-au cruţat, au ajuns uneltele stricăciunii lor de mai târziu, întrucât prin ei au fost îndrumaţi să săvârşească aceleaşi păcate, care stârniseră judecata dumnezeiască.

Să cercetăm însuşirile cerute unui războinic al Domnului. Vom găsi în partea aceasta învăţături scumpe cu privire la lupta duhovnicească, la care suntem chemaţi. Înainte de a porni la luptă, preotul şi mai marele oştirii trebuia să vorbească poporului. Rânduiala aceasta este foarte frumoasă. Preotul avea să aducă aminte poporului de binecuvântările sale înalte, iar mai marii să-i să vorbească despre răspunderea lui sfântă. Rânduiala dumnezeiască este aici aceasta: întâi binecuvântările şi apoi răspunderea. „Preotul să vină şi să vorbească poporului: „La apropierea luptei, preotul să vină şi să vorbească poporului. Să le spună: „Ascultă, Israele! Voi astăzi sunteţi aproape de luptă împotriva vrăjmaşilor voştri. Să nu vi se tulbure inima, fiţi fără teamă, nu vă înspăimântaţi, nu vă îngroziţi înaintea lor. Căci Domnul, Dumnezeul vostru, merge cu voi, ca să bată pe vrăjmaşii voştri, ca să vă mântuiască” (Deuteronom 20:2-4).

Ce cuvinte pline de îmbărbătare! Bine socotite, ca să izgonească toată frica şi lipsa de curaj şi să umple inima cea mai fricoasă cu bărbăţie şi încredere. Preotul înfăţişa harul lui Dumnezeu. Prin slujba lui curgea belşug de mângâiere bogată din inima lui Dumnezeu către fiecare războinic. Cuvintele lui plăcute erau spuse, ca să oţelească la luptă braţul cel mai slab. El îi încredinţa că Dumnezeu va fi cu ei: Aşa dar, nu mai era nici o îndoială, nici o condiţie nu mai era „dacă” şi „însă”. Domnul era cu ei şi atât era de ajuns. Chiar dacă vrăjmaşii lor ar fi fost mulţi, sau puţini, tari sau slabi, n-avea a face. În faţa Domnului oştirilor, a Domnului oştirii lui Israel, vrăjmaşii erau ca pleava în faţa vântului.