În versetul 14 găsim o dovadă frumoasă despre grija lui Dumnezeu pentru poporul Său precum şi interesul plin de îndurare, pe care-l are pentru orice-l priveşte în chip mijlocit sau nemijlocit. „Să nu muţi hotarele aproapelui tău, puse de strămoşii tăi, în moştenirea pe care vei avea-o în ţara pe care ţi-o dă în stăpânire Domnul, Dumnezeul tău”(Deuteronom 19:4).

Daca privim locui acesta în înţelesul lui după slovă, ne arată inima iubitoare a lui Dumnezeu şi cum se îngrijea El de toate împrejurările poporului Său iubit. Nu numai că dăduse lui Israel ţara, ci arătase fiecărei seminţii şi fiecărui neam partea sa, bine hotărâtă, aşa că nu puteau sa se întâmple încurcături şi nu era nici o pricină, care să dea naştere la neînţelegeri cu privire la hotar sau avere. Fiecare era, ca să zicem aşa, un arendaş al Dumnezeului lui Israel, care cunoştea amănunţit partea fiecăruia, al cărui ochi veghea asupra ei şi a cărui mână o apăra de orice năvălitor. Fiecare putea deci să locuiască în pace lângă via şi lângă smochinul său şi să se bucure de partea, hotărâtă lui de Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov.

Dar locul acesta mai are şi un înţeles duhovnicesc. Na sunt oare pentru biserica lui Dumnezeu şi pentru fiecare mădular în parte pietre de hotar, duhovniceşti, care înseamnă foarte limpede hotarele moştenirii noastre cereşti şi care au fost aşezate de mult de apostolii Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos? De bună seamă că da. Iar ochiul lui Dumnezeu veghează asupra lor şi El nu va lăsa nepedepsită o mutare a lor. Dar nu mai stăruim aici asupra întrebării, care sunt acele pietre de hotar, deoarece am încercat să facem acest lucru în volumul întâi din „Gânduri asupra Deuteronomului”. Fiecare creştin să fie numai hotărât în ce priveşte răspunsul sau faţă de aceia, care mută pietrele de hotar ale bisericii lui Dumnezeu, apărându-se cu vorbele: înaintare şi creştere, şi în loc să ne dea învăţătura scumpă a lui Hristos şi a apostolilor săi, ne vin cu aşa zisa lumină a ştiinţei şi cu izvoarele de ajutor ale filosofiei. N-avem nevoie de ei. Noi avem pe Cristos şi Cuvântul Lui. Ce i s-ar mai putea adăuga? Mai avem oare nevoie de înaintarea şi de creşterea omenească, dacă avem ceea ce „a fost de la început?” Ce poate face ştiinţa sau filosofia pentru aceia, care au „adevărul întreg?” Fără îndoială că ar trebui să înaintăm în cunoaşterea lui Cristos şi să năzuim să ne întruchipăm tot mai mult viaţa lui Hristos în viaţa noastră zilnică, dar pentru aceasta nu ne poate folosi nimic ştiinţa şi filosofia.