Preoţii şi Leviţii sunt puşi şi în acest capitol, ca şi în alte locuri din Deuteronom, la un loc. Am mai atras atenţia cititorului, că şi aceasta este o trăsătură deosebita a cerţii noastre. În celelalte trei cărţi din urmă, lucrurile stau altfel. Pricina deosebirii poate fi faptul, că Dumnezeu are de gând să scoată în faţă mai mult adunarea lui Israel, pe când de preoţi şi de slujba lor se pomeneşte mai rar. Gândul mare, care străbate Deuteronomul, este acesta: Israel în legătură de-a dreptul cu Dumnezeu.

În capitolul nostru vedem deci pe preoţi şi pe leviţi puşi la un loc şi înfăţişaţi ca slujitorii lui Dumnezeu, atârnând cu totul de El şi fiind una cu altarul Lui şi cu slujba Lui. Lucrul acesta este interesant şi ne deschide un câmp întins de adevăruri practice şi însemnate pentru adunarea lui Dumnezeu.

O privire aruncată în istoria lui Israel ne face să înţelegem, că atunci când totul era într-o stare bună, altarul lui Dumnezeu era luat în seamă cum se cuvenea, iar preoţii şi leviţii aveau de toate. Când Domnul îşi primea partea Lui, şi-o primeau şi slujitorii Lui. Dacă era părăsit şi uitat El, erau şi ei. Amândoi erau legaţi în chip nedespărţit. Poporul avea să-şi aducă jertfele lui Dumnezeu şi El le împărţea cu slujitorii Săi. Preoţii şi Leviţii nu trebuiau să le ceară de la popor, ca acesta avea datoria să-şi aducă darurile la altar şi Dumnezeu îngăduia slujitorilor să se hrănească din rodul predării poporului înaintea Lui.

Acesta a fost din vechime gândul lui Dumnezeu cu privire la slujitorii Lui. Ei aveau să trăiască din jertfele, pe care le aducea de bunăvoie lui Dumnezeu toată adunarea. Dar în zilele rele ale fiilor lui Eli găsim o abatere tristă de la această rânduială frumoasă, „Şi iată care era felul de purtare al acestor preoţi faţă de popor. Când aducea cineva o jertfa, venea sluga preotului în clipa când se fierbea carnea. Ţinea în mână o furculiţa cu trei coarne, o vâra în cazan, în căldare, în tigaie sau în oală; şi tot ce apuca cu furculiţa, lua preotul pentru el. Aşa făceau ei tuturor acelora din Israel care veneau la Silo. Chiar înainte de a arde grăsimea, venea sluga preotului şi zicea celui ce aducea jertfe: „Dă pentru preot carne de fript; el nu va lua de la fine carne fiartă, ci vrea came crudă”. Şi dacă omul zicea; „După ce se va arde grăsimea, vei lua ce-ţi va plăcea”, sluga răspundea: „Nu, dă-mi acum, căci altfel iau cu sila”. Tinerii aceştia se făceau vinovaţi înaintea Domnului de un foarte mare păcat, pentru că nesocoteau darurile Domnului” (1 Samuel 2:13-17). Lucrul, pe care ni-l arată locul acesta, este groaznic şi sfârşitul a fost judecata lui Dumnezeu asupra întregii case a lui Eli. Nici nu se putea altfel. Dacă slujitorii altarului se făceau vinovaţi de o astfel de nedreptate şi nelegiuire, judecata trebuia să-şi urmeze cursul.

Dar starea dreaptă a lucrurilor, aşa cum e arătata în capitolul nostru, era cu totul deosebită de răutatea feciorilor lui Eli. Cum am mai spus, Dumnezeu vroia să se înconjoare cu jertfele aduse de bunăvoie de poporul Său şi să hrănească din ele şi pe slujitorii altarului Său. Partea lor atârnă deci totdeauna de felul cum era preţuit Dumnezeu şi altarul Lui. Ei erau strâns legaţi cu închinarea şi cu slujba Dumnezeului lui Israel.

Un prilej de înviorare şi îmbărbătare adevărata găsim în privinţa-aceasta în zilele frumoase ale împăratului Ezechia, deci dintr-o vreme când s-a rânduit din nou slujba dumnezeirii în Iudea şi inimile erau fericite şi predate cu credincioşie Domnului.” Ezechia a aşezat din nou cetele preoţilor şi Leviţilor, după şirul lor, fiecare după slujbele sale, preoţi şi Leviţi, pentru arderile de tot şi jertfele de mulţămire, pentru slujbă, pentru cântări şi laude, la porţile taberei Domnului. Împăratul a dat o parte din averile lui pentru arderi de tot, pentru arderile de tot de dimineaţă şi de seară, şi pentru arderile de tot din zilele de Sabat, de lună nouă şi de sărbători, cum este scris în legea Domnului. Şi a poruncit poporului, locuitorilor Ierusalimului, să dea preoţilor şi Leviţilor partea cuvenită lor, ca să ţină cu scumpătate legea Domnului. Când a ieşit porunca aceasta, copiii lui Israel au dat din belşug cele dintâi roade de grâu, de must, de untdelemn, de miere, şi din toate roadele de pe câmp; au adus din belşug şi zeciuiala din toate. Totodată, copiii lui Israel şi Iuda, care locuiau în cetăţile lui luda, au dat zeciuiala din boi şi oi, şi zeciuiala din lucrurile sfinte care erau închinate Domnului, Dumnezeului lor, şi au făcut mai multe grămezi. Au început să facă grămezile în luna a treia, şi au isprăvit în luna a şaptea. Ezechia şi căpeteniile au venit să vadă grămezile, şi au binecuvântat pe Domnul şi pe poporul Său Israel. Şi Ezechia a întrebat pe preoţi şi pe Leviţi de grămezile acestea. Atunci marele preot Azaria, din casa lui Ţadoc, ia răspuns: „De când au început sa se aducă darurile în Casa Domnului, noi am mâncat, ne-am săturat, şi a mai rămas mult, căci Domnul a binecuvântat pe poporul Său, şi iată ce mare grămadă a mai rămas” (2 Cronici 31:2-10). Râul adânc şi plin al predării înconjura altarul lui Dumnezeu şi aducea atâta hrană, că mai rămâneau grămezi mari, după ce se acopereau toate nevoile slujitorilor lui Dumnezeu precum şi inimile acelora, care, chemaţi de Ei se închinaseră, potrivit hotărârii Lui, slujbei altarului şi templului Lui.

Deosebit de frumoase sunt cuvintele: „sa ţină cu scumpătate legea Domnului”. Aceasta era temelia pe care se sprijinea Ezechia, temelia tare a întregii lui purtări de la început până la sfârşit. E drept că nu mai era unitatea văzută a poporului Israel şi starea de lucruri era plină de deznădejde în zilele lui Ezechia, dar Cuvântul Domnului era tot atât de adevărat, ca şi în zilele lui David sau Iosua. Ezechia a simţit foarte bine, că trebuie să pună în legătura vorbele din Deuteronom 18:1-8 cu zilele lui şi că atât el, cât şi poporul sunt răspunzători, să le împlinească după putinţa lor. Preoţii şi leviţii trebuiau oare să rabde, pentru că nu mai era unitatea naţională? De bună seamă că nu. Ei trebuiau să rămână sau să cadă odată cu Cuvântul, închinarea şi lucrul Domnului. Chiar dacă s-ar fi schimbat împrejurările şi Israelul s-ar fi găsit într-o stare, care i-ar fi făcut cu neputinţă împlinirea rânduielilor levitice, nu se putea găsi niciodată într-o stare, în care n-ar fi avut prilejul sa-şi arate predarea inimii cu privire la slujbă, altar şi legea Domnului.

Vedem deci în întreaga istorie a lui Israel, cum am mai spus, că atunci, când totul mergea bine, nu era uitat nici altarul Domnului şi nici slujitorii Lui. Dar dacă inimile erau nepăsătoare şi reci, dacă stăpâneau iubirea de sine şi urmărirea intereselor personale, se lăsa în părăsire şi lucrul Domnului şi lucrătorii Lui. O pildă despre aceasta ne dă şi cap. 13 al cărţii Neemia. Odată, când Neemia, acest slujitor credincios al lui Dumnezeu, s-a întors la Ierusalim după o lipsă scurtă, a găsit, spre adânca lui durere, că în timpul acesta scurt s-au petrecut lucruri rele şi se lăsaseră în părăsire şi leviţii. „Am auzit de asemenea că părţile Leviţilor nu li se dăduseră şi că Leviţii şi cântăreţii, însărcinaţi cu slujba, fugiseră fiecare din ţinutul lui”. În acele zile triste nu mai erau „grămezi” făcute din cele dintâi roade, şi de bună seamă că nu-i vine uşor unui om să cânte şi să lucreze, când n-are ce mânca. Lucrul acesta nu era potrivit nici cu legea lui Dumnezeu şi nici cu iubirea inimii Lui. Pentru popor era o ruşine mare că slujitorii lui Dumnezeu erau nevoiţi sa părăsească lucrul Domnului, ca să scape de foame.

Neemia a mustrat cu asprime poporul, după cum citim: „Am mustrat pe dregători şi am zis: „Pentru ce a fost părăsită Casa lui Dumnezeu?” Şi am strâns pe Leviţi şi pe cântăreţi şi i-am pus iarăşi în slujba lor. Atunci tot Iuda a adus în cămări zeciuiala din grâu, din must şi din untdelemn. Am dat cămările în grija… căci le mergea numele că sunt credincioşi. Ei au fost însărcinaţi sa facă împărţirile cuvenite fraţilor” (Neemia 13:10-13). Era nevoie să se încredinţeze împărţirea între fraţii lor a rodului scump al predării norodului, unor oameni încercaţi şi credincioşi, în stare să chivernisească bine averea Domnului, potrivit Cuvântului Său şi să acopere nevoile lucrătorilor lui fără părtinire.

Aceasta era buna rânduială a Dumnezeului lui Israel, pe care au ţinut-o izraeliţii credincioşi ca Ezechia şi Neemia. Râul bogat al binecuvântărilor se revărsa de la Dumnezeu spre poporul Său şi se întorcea de la popor înapoi la Dumnezeu, iar slujitorii Lui puteau să şi acopere toate nevoile din el. Faptul că leviţii erau nevoiţi să se întoarcă la ogoarele lor era o necinstire a lui Dumnezeu. El dovedea că se dădu-se uitării Casa lui Dumnezeu şi slujitorii Lui nu puteau să trăiască în ea,

Dar ce poate oare să înveţe biserica sau adunarea lui Dumnezeu de aici? Răspunsul la întrebarea aceasta îl găsim în 1Corinteni 9, unde apostolul vorbeşte despre lucrul atât de însemnat al sprijinirii slujitorilor creştini. „Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădeşte o vie, şi nu mănâncă din rodul ei? Cine paşte turma, şi nu mănâncă din laptele turmei? Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor? Nu le spune şi Legea? În adevăr, în Legea lui Moise este scris: „Să nu legi gura boului care treieră grâul!” Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? Sau vorbeşte El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară, trebuie să are cu nădejde, şi cine treieră grâul, trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el. Dacă am semănat printre voi bunurile duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice? Dacă se bucură alţii de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă? Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta; ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos. Nu ştiţi că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte, sunt hrăniţi din lucrurile de la Templu, şi că cei ce slujesc altarului, au parte de la altar? Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie. Dar eu nu m-am folosit de nici unul din aceste drepturi. Şi nu vă scriu aceste lucruri ca să cer să se facă aşa cu mine; căci aş vrea mai bine să mor decât să-mi ia cineva pricina mea de laudă. Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia! Dacă fac lucrul acesta de bună voie, am o răsplată. Chiar dacă-l fac de silă, este o isprăvnicie care mi-a fost încredinţată. Care este atunci răsplata mea? Este să vestesc fără plată Evanghelia, pe care o vestesc, şi să nu mă folosesc de dreptul meu în Evanghelie.”(1 Corinteni 9:7-18). Pavel statorniceşte cu toată hotărârea şi limpezimea legea dumnezeiască privitoare la acest lucru: „Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie”. După cum preoţii şi leviţii trăiau în vechime din jertfele aduse de popor, tot aşa au dreptul la sprijin şi în zilele noastre aceia, cari sunt într-adevăr chemaţi de Dumnezeu, înzestraţi de Hristos şi întăriţi de Duhul Sfânt, ca să propovăduiască Evanghelia. Asta nu înseamnă ca ei ar trebui sa facă o învoială cu privire la suma de plătii cu aceia, cărora le slujesc cu darul lor. Un astfel de gând e străin Noului Testament. Lucrătorul trebuie sa se bizuie numai pe Domnul cu privire la nevoile sale. Preoţii şi leviţii îşi aveau partea în Domnul şi de la El. El era partea lor de moştenire. De buna-seamă ca El aştepta ca poporul să-i slujească în ce privea pe lucrători. Pentru aceasta le spunea, cât aveau să dea, şi-i binecuvânta dacă îl ascultau. Datul era cinstea lor înaltă, dar şi o datorie lămurită. Daca n-ar fi vrut s-o împlinească sau ar fi făcut-o numai în parte, urmarea ar fi fost seceta şi nerodirea ogoarelor şi a viilor lor (Hagai 1:5-11).

Dar preoţii şi leviţii trebuiau să privească numai spre Dumnezeu. Ei nu puteau să se judece cu cineva din pricina zeciuielii, dacă acesta n-o dădea. Ei trebuiau sa privească spre Dumnezeul lui Israel, care-i chemase la lucrul Său. Aşa e şi cu lucrătorii Domnului de astăzi. Ei trebuie să privească numai spre El. Trebuie să fie încredinţaţi că El i-a chemai la lucrul Său şi i-a pregătit, înainte da aşi părăsi munca pentru câştigarea pâinii de toate zilele şi a se da cu totul propovăduirii Cuvântului. Privirile lor trebuie sa se depărteze de la oameni şi de la toate izvoarele fireşti de ajutorare şi de la orice sprijin omenesc, şi să se îndrepte spre Dumnezeul cel viu. Am văzut de multe ori urmările cele mai triste la aceia, care împinşi de un imbold greşit, s-au înşelat în privinţa aceasta, şi, fără să fie chemaţi şi împuterniciţi de Domnul, şi-au părăsit ocupaţia, ca să „trăiască prin credinţă” cum spuneau ei, şi să lucreze pentru Domnul. Când au dat de greutăţi, urmarea de neînlăturat a fost o cădere ruşinoasă.

Suntem de părere că foarte, foarte rar, e bine să părăseşti cu totul câştigarea pâinii de toate zilele ca toţi creştinii ca să lucrezi numai pentru Domnul. Cel ce vrea sa facă aşa, trebuie sa vadă limpede şi neîndoios că Domnul îl vrea aşa, şi să poată spune: „Nu pot altfel. Dumnezeu să-mi ajute. Amin”. Dar trebuie să fie bine încredinţat că Dumnezeu îl va sprijini în lucrul, pentru căreia e chemat şi că va purta grijă de toate nevoile Lui, „potrivit bogăţiei Sale în slavă în Isus Cristos”.

Pe de altă parte însă, vedem în locul pomenit mai sus că apostolul, după ce îşi dovedeşte drepturile bine întemeiate la ajutor, se leapădă cu totul de ele, spunând: „Cât despre mine, nu m-am folosit de nici unul din aceste drepturi”. El lucra cu mâinile sale şi se ostenea zi şi noapte, ca să nu fie o povară pentru cineva. El putea să spună: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri ştiţi, că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine”. El călătoria, propovăduia, trecea din casă în casa, era apostolul harnic, evanghelistul mare, păstorul credincios, purta grijă de toate adunările şi n-avea oare dreptul să fie sprijinit? De bună-seamă că da. Adunările ar fi trebuit să se îngrijească singure cu bucurie de toate nevoile lui. Dar el n-a cerut niciodată acest lucru. Dimpotrivă, s-a lipsit de toate şi a mai sprijinit pe alţii cu munca manilor sale, şi lucrul acesta îl făcea ca să fie o pildă pentru alţii, cum a spus-o prezbiterilor din Efes: „V-am arătat, că lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi să nu cadă şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuşi a zis: „Este mai multă fericire să dai, decât să primeşti” (Fapte 20).

E minunat, când priveşti pe acest slujitor iubit şi preţuit al lui Cristos, care cu un câmp de lucru întins de la Ierusalim până-n Iliric, lucrând foarte mult ca evanghelist, păstor şi învăţător, mai găsea vreme să lucreze ca să-şi acopere nevoile sale şi ale altora cu munca manilor sale. Cu adevărat că se găsea într-o stare morală înaltă. El nu propovăduia niciodată pentru plată. Şi nimeni nu-i putea spune: „Propovăduieşte, pentru că e plătit”.

Cu toate astea, el primea cu mulţumire darurile acelora, care ştiau să dea cum se cuvine. De câteva ori îi trimiseseră filipenii câte ceva pentru nevoile lui. Şi bine au făcut, căci niciodată nu li se va uita acest lucru. Milioane de oameni au citit de atunci povestirea plăcută a dărniciei lor şi s-au înviorat prin mireasma jertfei lor. Lucrul acesta este scris în ceruri, unde nu se uită niciodată. Ba este săpat în chiar inima lui Cristos. „Am avut o mare bucurie în Domnul, că, în sfârşit, aţi putut să vă înnoiţi iarăşi simţămintele voastre faţă de mine. Vă gândeaţi voi la aşa ceva, dar vă lipsea prilejul. Nu zic lucrul acesta având în vedere nevoile mele; căci m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc. Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte. Dar bine aţi făcut că aţi luat parte la strâmtorarea mea. Ştiţi voi înşivă, filipenilor, că, la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o Biserică n-a avut legătură cu mine în ce priveşte „darea” şi „primirea” afară de voi. Căci mi-aţi trimis în Tesalonic o dată, şi chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele. Nu că umblu după daruri. Dimpotrivă, umblu după câştigul care prisoseşte în folosul vostru. Am de toate, şi sunt în belşug. Sunt bogat de când am primit prin Epafrodit ce mi-aţi trimis… un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită şi plăcută lui Dumnezeu. Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:10-19). A înviora inima unui slujitor atât de iubit al lui Cristos, la sfârşitul drumului său şi în singurătatea închisorii din Roma, era o cinste rară, şi de bună seamă că bucuria Filipenilor, când au primit mulţumirea apostolului, a fost mare. Cât de scump era gândul că slujba lor s-a ridicat şi la inima lui Dumnezeu. Câtă deosebire între ei, care aveau grijă de nevoile apostolului şi între Corinteni, care puneau la îndoială slujba lui, sau între Galateni, care îi întristau inima! Starea bisericii din Corint nu îngăduia apostolului să ia ceva de la ei. Acolo erau numai câţiva, care îi răcoreau inima cu slujba lor şi slujba aceasta este istorisită în foile Scripturii şi îşi va primi odată răsplata frumoasă în împărăţie: „Mă bucur de venirea lui Ştefana, lui Fortunat şi lui Ahaic; ei au umplut golul pricinuit de lipsa voastră, căci mi-au răcorit duhul meu şi al vostru. Să ştiţi dar să preţuiţi astfel de oameni” (1 Corinteni 16:17, 18). Vedem deci, că atât sub lege, cât şi sub Evanghelie, se potriveşte cu voia descoperită şi cu inima lui Dumnezeu, să recunoaştem şi să sprijinim pe unii, pe care i-a chemai El în slujba Sa. Iar toţi cei ce iubesc pe Domnul, vor avea o bucurie mare slujindu-i în persoana lucrătorilor Lui. El însuşi a primit pe pământ slujba acelora, care îl iubeau şi care gustaseră din rodul slujbei Lui scumpe (Luca 8:2-3). Fericite femei! Ce bucurie să-ţi fie îngăduit să ajuţi pe Domnul slavei în zilele Lui de nevoie omenească! Numele lor stau în Cuvântul lui Dumnezeu, scrise de Dumnezeu Duhul Sfânt, ca să fie citite de milioane de oameni, până în veşnicie. Ce bine au făcut aceste femei că nu şi-au cheltuit averea pe nimicuri şi n-au lăsat-o să se ruginească pe sufletele lor cum se întâmplă totdeauna cu banii neîntrebuinţaţi pentru Domnul!

Pe de alta parte vrem să mai amintim încă o dată cât de trebuincios este pentru toţi aceia, care lucrează la lucrul Domnului, fie că o fac în adunări sau în afară, să fie slobozi de orice înrâurire omenească, de orice privire îndreptată spre oameni. Dacă adunarea n-are grijă de ei, ea va suferi prin aceasta o pagubă mare. Daca însă lucrătorii pot să-şi câştige cele trebuincioase traiului cu mâinile lor, fără ca prin aceasta să fie păgubită slujba lor pentru Cristos, e cu atât mai bine. Fără îndoiala că aceasta este calea cea mai bună. Nu-i lucru mai frumos, decât să vezi pe un slujitor adevărat al lui Cristos, lucrând pentru sine şi pentru familia sa şi ţinându-se în acelaşi timp cu credincioşie de lucrul Domnului, fie ca evanghelist, fie ca păstor sufletesc, fie ca învăţător. Cu toate acestea nu se pot uni totdeauna aceste două lucruri şi n-am dori să statornicim prin aceasta o regulă sau să îngreunăm inima vreunui lucrător adevărat. Fiecare răspunde de sine singur înaintea Domnului. Dar nu e nimic mai grozav decât să vezi pe cineva apucându-se de lucrul Domnului, fără să aibă vreun dar, ci numai ca să-şi găsească un mijloc de trai. „După ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău, să nu te înveţi să faci după urâciunile neamurilor acelora. Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău. Căci neamurile acelea pe care le vei izgoni, ascultă de cei ce citesc în stele şi de ghicitori; dar ţie, Domnul, Dumnezeul tău, nu-ţi îngăduie lucrul acesta” (versetele 9-14). S-ar putea pune întrebarea, ce învăţătură ar putea scoate creştinii mărturisitori din această parte. Dar nu sunt oare între dânşii unii, care iau parte cu plăcere la şedinţele prezicătorilor, vrăjitorilor şi a altora ca aceştia? Nu sunt oare de aceia, care se îndeletnicesc cu spiritismul? Dacă e aşa, partea din capitolul nostru le vorbeşte şi lor căci credem, că toate acestea sunt o lucrare a vrăjmaşului, oricât de aspru şi tare ar părea acest cuvânt. Suntem încredinţaţi, că toţi aceia, care se îndeletnicesc cu aşa ceva, întrebând sufletele celor morţi, se dau singuri în mâinile vrăjmaşului, ca să fie înşelaţi şi amăgiţi de minciunile Lui. Au oare nevoie de spiritism cei ce au descoperirea deplină a lui Dumnezeu? Şi la ce pot să se mai aştepte, dacă sunt nemulţumiţi cu Cuvântul lui Dumnezeu şi se îndreaptă spre duhurile prietenilor morţi sau ale altora ca să fie orbiţi şi amăgiţi de duhurile rele, care se arată ca fiind duhurile celor morţi şi le înşiră minciunile cele mai grosolane şi lucrurile cele mai copilăreşti?

Nu stăruim mai mult asupra acestui lucru. Ţinem numai să sfătuim pe cititor să se ferească de a lua parte la astfel de lucruri, căci sunt foarte primejdioase, întrebarea, dacă sufletele celor morţi se pot întoarce în lumea aceasta, o lăsăm neatinsa. Fără îndoială că Dumnezeu poate să îngăduie acest lucru, dacă-l crede nimerit. Dar nu-i de datoria noastră să dezlegam această întrebare. Lucrul cel mai însemnat pentru noi este, să fie de ajuns pentru inimile noastre descoperirea dumnezeiască. N-avem nevoie să întrebăm duhurile celor morţi. Bogatul din pildă spunea că, dacă s-ar întoarce Lazăr pe pământ şi ar vorbi celor 5 fraţi ai lui, ar înrâuri puternic. „Bogatul a zis: „Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimeţi pe Lazăr în casa tatălui meu; căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin”. Avraam a răspuns „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei”. „Nu, părinte Avraame”, a zis el; „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi”. Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16:27-31). Cine nu vrea să asculte şi sa creadă în Cuvântul lui Dumnezeu şi în spusele lui despre starea omului din timpul de faţă şi despre menirea lui veşnica, nu va fi încredinţat, nici chiar dacă s-ar întoarce mii de morţi şi i-ar povesti ce au văzut, ce au auzit şi ce au simţit. Faptul acesta n-ar avea asupra lui o înrâurire izbăvitoare şi nici trainică. Adevărat că ar stârni o vâlva mare, că s-ar vorbi câtva timp numai de el şi s-ar umplea ziarele, dar numai atât. Oamenii ar rămânea ca şi înainte în prostia şi nepăsarea lor. Daca nu ascultă de Moise şi de prooroci, – noi putem sa adăogăm: de Cristos şi de sfinţii săi apostoli, – nu vor fi încredinţaţi nici dacă ar învia cineva dintre cei morţi. Cine nu se supune Sfintei Scripturi, nu se va lăsa încredinţat nici de altceva. Credinciosul adevărat însă găseşte în Scriptură tot ce-i trebuie, aşa ca nu simte nevoie să întrebe spiritismul sau vrăjitorii. „Dacă vi se zice însă: „întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi bolborosesc, răspundeţi „Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii? La lege şi la mărturie”! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isaia 8:19-20).