Deuteronom 17:8-13 (C. H. Mackintosh)

Versetele următoare ne dau o îndrumare trebuincioasă pentru zilele de năzuire spre neatârnare şi spre împlinirea voii noastre. Aici vedem ce trebuia făcut în toate greutăţile, care s-ar fi ridicat în adunarea lui Israel. Greutăţile acestea trebuiau înlăturate în faţa lui Dumnezeu, în locul ales de El şi prin cuvântul Lui. În felul acesta se punea o stavilă puternică voii omului şi oricărei îngâmfări. Toate certurile trebuiau potolite după judecata lui Dumnezeu, rostită prin preotul sau judecătorul rânduit de Dumnezeu. Cu un cuvânt, Dumnezeu avea să hotărască în totul. Nu trebuia să se răscoale în adunare unul împotriva altuia. Fiecare trebuia să-şi aducă plângerea în faţă unei judecăţi dumnezeieşti şi să se supună hotărârilor ei, oricum ar fi fost ea. Nu putea să se îndrepte spre o judecată mai înaltă, căci aşa ceva nici nu se găsea. Preotul sau judecătorul vorbea din partea lui Dumnezeu.

Orice cititor va înţelege, că nici un iudeu nu s-ar fi gândit vreodată să vină cu o plângere în faţa unul judecător păgân. Aceasta ar fi fost o batjocorire a lui Dumnezeu, care locuia între ei, ca să dezlege orice greutate s-ar fi ivit. El cunoştea foarte bine imboldurile, începutul şi sfârşitul oricărei neînţelegeri oricât de încurcată şi grea de dezlegat ar fi fost. Toţi trebuiau să privească spre El şi să vină cu nevoile lor în locul, pe care-l alesese El, şi nu aiurea. Orice israelit credincios era străin de gândul, ca două mădulare ale adunării lui Israel, care erau în ceartă, ar fi putut să meargă la un judecător păgân, căci prin aceasta s-ar fi socotii neîndestulătoare rânduielile dumnezeieşti, statornicite pentru adunare.

Şi noi, creştinii, găsim aici o învăţătură. Cum s-ar cădea să ne rânduim drepturile noastre? Să ne îndreptăm spre o judecată lumească? Nu s-a îngrijit Dumnezeu cum să se dezlege astfel de treburi în Biserica sau adunarea lui Dumnezeu? Să citim ce scrie în privinţa aceasta apostolul către Corinteni. „Cum! Când vreunul din voi are vreo neînţelegere cu altul, îndrăzneşte să se judece cu el la cei nelegiuiţi şi nu la sfinţi? Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi, sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri de foarte mică însemnătate? Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?

Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia? Deci, când aveţi neînţelegeri pentru lucrurile vieţii acesteia, voi puneţi judecători pe aceia pe care Biserica nu-i bagă în seamă? Spre ruşinea voastră zic lucrul acesta. Astfel, nu este între voi nici măcar un singur om înţelept, care să fie în stare să judece între frate şi frate? Dar un frate se duce la judecată cu alt frate, şi încă înaintea necredincioşilor! Chiar faptul că aveţi judecăţi între voi, este un cusur pe care-l aveţi. Pentru ce nu suferiţi mai bine să fiţi nedreptăţiţi? De ce nu răbdaţi mai bine paguba? Dar voi singuri sunteţi aceia care nedreptăţiţi şi păgubiţi, şi încă pe fraţi! Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu?” (1 Cor. 6:1-9). Aici avem îndrumarea lui Dumnezeu, data pentru biserica lui Dumnezeu din toate vremurile, căci nu trebuie să pierdem din vedere, că Biblia este cartea scrisă pentru orice parte a istoriei bisericii, câtă vreme va fi pe pământ. Adevărurile arătate în 1 Cor. 6:1-9 nu pot să înceteze niciodată sa aibă putere pentru biserica lui Dumnezeu. Niciodată nu se poate ca o greşeală din veacul întâi să fie bună în veacul al douăzecilea. E adevărat că unitatea bisericii şi multe din darurile ei nu se mai văd şi că ea s-a abătut de la starea ei adevărată, dar adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu nu-şi pot pierde puterea, după cum sângele lui Hristos nu-şi poate pierde preţul, nici preoţia lui Cristos nu-şi poate înceta lucrarea.

În zilele de la început nu era nici o greutate să faci deosebire între biserică şi lume, între „sfinţi” şi necredincioşi”, între „cei dinăuntru” şi „cei de afară”. Linia de despărţire era fără greş. Oricine privea lumea de atunci din punct de vedere religios, vedea trei cete deosebite: păgânism, iudaism şi creştinism; Neamuri, Iudei şi Biserica lui Dumnezeu; templul păgân, sinagoga şi adunarea lui Dumnezeu. Nu era nici-un amestec. Adunarea lui Dumnezeu se deosebea în totul de lume. Creştinismul se vedea bine. Nu era nici naţional, nici regional nici parohial, ci personal, practic, viu. Nu era un creştinism de nume, ci o credinţa vie care se arăta cu putere în viaţă. Azi însă lucrurile s-au schimbat cu totul. Biserica şi lumea sunt aşa de amestecate, că cei mai mulţi creştini de nume greu ar pricepe ce vrea să spună locul din 1 Corinteni 6. Dacă le-am vorbi despre „sfinţi” mergând la judecată „înaintea necredincioşilor”, li s-ar părea ca o limba străină. Cuvântul „sfânt” ar fi înţeles de mulţi ca un nume de batjocura sau ca potrivit numai pentru anumite persoane care au trăit odată şi care au fost hotărâte aşa de oameni. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu s-a schimbat şi nici gândurile Lui despre biserică sau despre lume şi despre legătura dintre ele. Nu ştie El care sunt „sfinţii” şi cine sunt „necredincioşii”? A încetat oare azi să fie o greşeală pentru un frate sau o soră să se judece cu un frate sau cu o soră înaintea necredincioşilor? Cu un cuvânt, şi-a pierdut Scriptura puterea? Dacă s-a schimbat biserica, s-a schimbat oare şi Cuvântul lui Dumnezeu? A ajuns el slovă moartă, pentru că s-au schimbat împrejurările? Nu. Scriptura nu poate fi desfiinţată.

Şi astăzi unde sunt „doi sau trei” adunaţi în Numele Domnului Isus, oricât de slabi, dacă sunt smeriţi şi atârnă de Dumnezeu, se va găsi destulă putere duhovnicească pentru ca să judece în orice neînţelegere care s-ar ridica între fraţi, aşa ca să nu mai fie nevoie să se ducă la judecătorie. Fără îndoială că oamenii din lume vor zâmbi la un astfel de gând, dar noi trebuie să ne ţinem de Scriptură. Un frate nu trebuie să meargă la judecată cu fratele său înaintea necredincioşilor. Oricât de mari ar fi greutăţile, Domnul are destule mijloace şi destulă înţelepciune pentru dezlegarea lor. Numai să ne încredem în El şi să ne bizuim pe El. Biserica s-a depărtat de Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu mai e una în chip văzut, şi nici nu va mai fi până la venirea Domnului. Dar ştim şi azi din Cuvântul scris care şi cum trebuie să fie adevărata Biserică şi pe ce temelie trebuie să se adune Datoria noastră este să ne ţinem de adevărul Scripturii.

Apoi mai trebuie să spunem că, cu toate lipsurile şi greşelile din partea noastră, avem în Cristos, capul bisericii, toate comorile înţelepciunii, harului şi puterii, pregătite pentru biserica şi pentru toţi aceia, care ştiu să le folosească în credinţă. De aceea nu trebuie să aşteptăm ca trupul sa fie adus din nou în starea lui adevărată de la început ca să lucram după Scriptură. Dimpotrivă avem datoria să cunoaştem, care-i starea adevărată a trupului după Scriptură, să ne aşezam pe tărâmul ei şi să lucrăm potrivit ei. Urmarea va fi o schimbare minunată în părerile şi gândurile ce le avem despre noi şi despre tot ce ne înconjoară. Toate par schimbate şi le privim într-o lumina nouă. Biblia ni se pare o carte nouă şi unele părţi ale ei, pe care le citim de ani de zile fără plăcere şi fără folos, strălucesc într-o lumină dumnezeiască şi ne umplu cu uimire, iubire şi închinare. Scăpaţi de atmosfera întunecată, care învăluie toată biserica mărturisitoare, putem să privim în jur şi să vedem toate în lumina cerească a Scripturii. Parcă ne-am întors din nou la Dumnezeu. Înţelegem mult mai bine Scriptura, deoarece am găsit cheia dumnezeiască, s-o descuiem. Vedem că Cristos este centrul şi purtătorul tuturor planurilor şi hotărârilor lui Dumnezeu şi ne găsim astfel pe tărâmul minunat al harului şi slavei, pe care o desfăşoară Duhul Sfânt în faţa privirilor noastre în Cuvântul scump al lui Dumnezeu.