Despre adevărul mare cuprins în versetele 2-7 ale capitolului nostru, am mai vorbit în alt loc. El este acesta: să nu judecăm niciodată, până nu avem destule dovezi şi martori. Nepăsarea acestei reguli are totdeauna urmări grele. N-ar trebui să ne facem niciodată o judecată şi nici s-o rostim, decât pe spusa a doi sau a trei martori. Oricâtă încredere ne-ar insufla un martor, el nu poate fi o temelie îndestulătoare pentru rostirea unei judecăţi. Se poate să fim încredinţaţi înlăuntrul nostru de adevărul unui lucru, pentru că este întărit de cineva, în care avem toată încrederea; se mai poate ca acel martor să fie curat la suflet şi iubitor de adevăr şi n-ar face cu nici un preţ o mărturie mincinoasă împotriva cuiva; totuşi, trebuie să ţinem la regula dumnezeiască: „sa fie omorât pe mărturia a doi sau trei martori”.

Ar fi bine, dacă regula aceasta ar fi mai mult ţinută în socoteală în adunarea lui Dumnezeu. Ea ar aduce mari foloase cu privire la rânduiala din casa lui Dumnezeu, precum şi la oarecari întâmplări, în care e vorba de numele bun, sau de felul de a fi al cuiva. O adunare ar trebui să stăruiască totdeauna pentru aducerea de dovezi îndestulătoare, înainte de a lua o hotărâre. Daca nu sunt dovezi îndestulătoare, ar trebui cu toţii să rabde şi să se încreadă în Dumnezeu. De buna seamă că El va da ce va trebui.

Dar acest termen însemnat n-are tărie numai cu privire la adunare. El este bun pentru toţi. Cu toţii suntem prea porniţi, să scoatem încheieri grăbite, să ţinem socoteală de anumite lucruri, să ne sprijinim pe bănuieli şi să fim stăpâniţi de gânduri făcute dinainte. Trebuie să veghem tare mult la toate acestea când vine prilejul şi trebuie să judecăm ceva. Trebuie să nu uităm acest lucru mai ales când e vorba de oameni, deoarece putem foarte uşor să facem nedreptate prietenului, fratelui sau vecinului nostru, amăgiţi de un gând greşit sau de o învinovăţire neîntemeiată. Trebuie să ne ferim, să nu ajungem unealta unei învinuiri fără temei, prin care poate fi atins numele bun al cuiva. Aşa ceva e socotit ca păcat în faţa lui Dumnezeu şi ar trebui să ne ferim, oriunde s-ar ivi un astfel de prilej. Dacă cineva aduce o învinuire asupra cuiva, fără ca acela să fie de faţă, n-ar trebui să primim nici dovada şi nici spusa lui. În felul acesta s-ar înlătura multă vorbărie urâtă, care nu numai că strică, dar nici nu trebuie îngăduită.

Pe de altă parte Scriptura ne dă mai mult decât o pildă, când un om nevinovat a fost osândit sub cuvânt că s-a lucrat potrivit cu Deuteronom 17:6-7. Aşa s-a întâmplat de pildă cu Nabot (1 Împăraţi 21), cu Ştefan (Faptele 6 şi 7) şi mai ales cu Cel singur desăvârşit din cei ce au păşit vreodată pe acest pământ. Omul se pricepe foarte bine să pară că ţine cu străşnicie la Cuvântul lui Dumnezeu, când aceasta e în folosul planurilor lui rele. El ştie să întrebuinţeze vorbele Scripturii pentru apărarea celei mai vădite nedreptăţi şi a celei mai bădărane neruşinări. Nabot, israelitul credincios, şi-a pierdut partea de moştenire şi viaţa prin mărturia a doi mincinoşi, cari cumpăraţi din îndemnul unei femei fără milă şi nelegiuite au mărturisit că el ar fi hulit pe Dumnezeu. Ştefan, bărbat plin de Duhul Sfânt, a fost omorât cu pietre pentru hulă, pe temeiul unor martori mincinoşi, pe care îi puseseră povăţuitori religioşi ai poporului, ca să pară că se bizuie pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Lucrurile acestea, care arata ce este omul şi ce înseamnă religiozitatea omenească, nu ating totuşi, regula frumoasă din capitolul nostru. O religie fără cuget şi fără teamă de Dumnezeu e cel mai rău lucru de sub cer. Nimic nu poate înjosi, înrăi şi împietri mai mult pe om decât o astfel de religie şi una din trăsăturile ei de căpetenie este, că omul, care se găseşte sub înrâurirea ei, nu se ruşinează să folosească vorbele Sfintei Scripturi, ca să acopere cu ele cea mai grozavă răutate. Dar Scriptura pălmuieşte în faţă pe cine o stâlceşte astfel.