Ne mai rămâne să aruncăm o privire asupra părţii din urmă a capitolului nostru, care vorbeşte mai dinainte despre clipa, când va cere Israel un împărat. E vrednic de luat aminte că împăraţii lui Israel au făcut tocmai cele trei lucruri, pe care n-ar fi trebuit să le facă şi le-a făcut chiar cel mai înţelept dintre ei. „După douăzeci de ani, Solomon zidise cele două case, Casa Domnului şi casa împăratului. Atunci, fiindcă Hiram, împăratul Tirului dăduse lui Solomon lemne de cedru şi lemne de chiparos, şi aur cât a voit, împăratul Solomon a dat lui Hiram douăzeci de cetăţi în ţara Galileii” (1 Împăraţi 9:10-11).
Solomon este pentru noi un om înzestrat cu înţelepciune, mai mult decât toţi oamenii, şi înconjurat de binecuvântări, cinste, slavă fără seamăn. Paharul lui era plin de da peste el. Nu ducea lipsă de nici una din plăcerile şi bucuriile pe care le poate da pământul. Dar nu numai atâta. Rugăciunea lui, rostită cu prilejul sfinţirii templului, ne-ar îndreptăţi să ne punem cele mai strălucite nădejdi în el. Dar a căzut în toate amănuntele în privinţa cărora legea lui Dumnezeu vorbise destul de limpede. I s-a spus să nu-şi înmulţească prea mult aurul şi argintul şi totuşi a făcut-o. A fost oprit să meargă în Egipt ca să-şi înmulţească numărul cailor, şi tocmai din Egipt şi-a adus cai. I s-a spus să nu-şi mărească numărul femeilor şi totuşi avea o mie – şi ele îi plecau inima! Iată ce este inima! Cât de puţină încredere poţi avea în el. „Căci orice făptură este ca iarba şi toata slava ei ca floarea ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade jos”. „Nu vă mai încredeţi dar în om, în ale cărui nări nu este decât suflare: Căci ce preţ ore el?”