Dar numai despărţirea din afară nu era de ajuns. Chiar dacă Israel ar fi înlăturat idolii şi stâlpii idoleşti şi ar fi păstrat învăţătura despre unitatea Dumnezeirii, s-ar fi putut totuşi, ca în slujba dumnezeiască sa-i lipsească predarea adevărată a inimii. De aceea citim: „Să n-aduci jertfă Domnului Dumnezeului tău, vreun bou, sau vreun miel care să aibă vreun cusur sau vreo meteahnă trupească; căci ar fi o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău”. Numai ce era cu totul desăvârşit era potrivit pentru altar şi răspundea inimii lui Dumnezeu. Aducerea unei jertfe cu cusur dovedea lipsă de pricepere pentru lucrurile vrednice de El, precum şi lipsa unei inimi, întregi pentru El. Iar încercarea, de a aduce o astfel de jertfă era la fel cu hula împotriva lui Dumnezeu, căci însemna să spună: Pentru Dumnezeu e bun orice.
Duhul lui Dumnezeu se ridică împotriva unei astfel de purtări, în cuvinte pline de îndârjire, prin gura proorocului Maleahi. „Prin faptul că aduceţi pe altarul Meu bucate necurate!” Şi dacă ziceţi: „Cu ce Te-am spurcat?” Prin faptul că aţi zis: „Masa Domnului este de dispreţuit!” Când aduceţi ca jertfă o vită oarbă, nu este rău lucrul acesta? Când aduceţi una şchioapă sau beteagă, nu este rău lucrul acesta oare? Ia adu-o dregătorului tău! Te va primi el bine pentru ea, va ţine el seama de ea? zice Domnul oştirilor. Şi acum, vă rog, rugaţi-vă lui Dumnezeu să aibă milă de noi. Vă va primi El cu bunăvoinţă, când mâinile voastre fac astfel de lucruri? zice Domnul oştirilor. „Cine din voi va închide porţile ca să nu aprindeţi degeaba focul pe altarul Meu? N-am nici o plăcere de voi, zice Domnul oştirilor, şi darurile de mâncare din mâna voastră nu-Mi sunt plăcute! Căci de la răsăritul soarelui până la asfinţit, Numele Meu este mare între neamuri, şi pretutindeni se arde tămâie în cinstea Numelui Meu şi se aduc daruri de mâncare curate, căci mare este Numele Meu între neamuri, zice Domnul oştirilor. „Dar voi Îl pângăriţi, prin faptul că ziceţi: „Masa Domnului este spurcată, şi ce aduce ea este o mâncare de dispreţuit!” Voi ziceţi: „Ce mai osteneală!” şi o dispreţuiţi, zice Domnul oştirilor şi aduceţi ce este furat, şchiop sau beteag: „Iată darurile de mâncare pe care le aduceţi! Pot Eu să le primesc din mâinile voastre? zice Domnul. „Nu! blestemat să fie înşelătorul, care are în turma lui o vită de parte bărbătească, şi totuşi juruieşte şi jertfeşte Domnului o vită beteagă! Căci Eu sunt un Împărat mare, zice Domnul oştirilor, şi Numele Meu este înfricoşat printre neamuri” (Maleahi 1:7-14).
Din vorbele proorocului se poate prinde şi un îndemn puternic către biserica mărturisitoare, către scriitorul şi cititorul acestor rânduri. Putem noi sa spunem cu privire la slujba noastră dumnezeiască din casă şi din public, că o facem din inimă, cu adevărată temere de Dumnezeu şi cu curăţie? Nu se găseşte oare şi la noi ceva, ce aminteşte de jertfirea unui dobitoc olog, orb sau bolnav? Nu se vede oare şi în rugăciunile noastre mult duh de formă şi de obişnuinţă? Şi câtă nepăsare şi uscăciune nu se arată printre noi chiar la masa Domnului? De câte ori nu se întâmplă să fim cu trupul acolo, iar inimile ne sunt pline cu totul de altceva şi gândurile ne rătăcesc cine ştie pe unde. De câte ori nu spun buzele noastre vorbe, care nu arată adevărata stare a sufletului nostru? De câte ori nu trec cântările noastre dincolo de simţirile şi vieţuirea adevărată? Şi ce formalism sec nu se arată când avem prilejul să ne aruncăm darurile în cutia cu bani a Domnului? Cât de puţin ţinem atunci socoteală de regula apostolica: „să dea cu inima largă”, sau de felul de a da al văduvei sărace, care nu avea decât doi bănuţi, şi, în loc să-şi oprească unul pentru nevoile vieţii, i-a aruncat pe amândoi: tot ce avea, de bună voie, în cutie. Noi cheltuim poate în cursul săptămânii mulţi bani pentru interesele noastre, pentru lucruri de prisos şi suntem foarte sfioşi Duminica dimineaţa, când se apropie de noi cererile lucrului Domnului sau ale săracilor.
Să ne gândim deci, cititorule creştin, că nu mai suntem ai noştri, ci suntem răscumpăraţi cu un preţ scump! Nu datorăm Aceluia, care S-a dat pe Sine pentru noi, numai partea noastră cea mai buna, ci tot ce suntem şi ce avem. Nu trebuie oare să recunoaştem acest lucru din toată inima? Să arătăm atunci şi în viaţă. Să arătăm prin viaţa şi purtarea noastră, ai cui suntem şi cui slujim, capul, inima, mâinile, picioarele, ba chiar întregul om, să fie închinat în slujba Aceluia, care ne-a izbăvit de focul iadului.