Ajungem acum la sărbătoarea săptămânilor care vine cea dintâi după paşti, în rânduiala sărbătorilor. Aici avem icoana frumoasă şi binecunoscută a zilei pogorârii Duhului Sfânt din Faptele 2. Paştele închipuie moartea lui Cristos, sărbătoarea secerişului: închipuia pe Cristos înviat. Iar în sărbătoarea săptămânilor vedem pre-închipuită pogorârea Duhului Sfânt, la cincizeci de zile după înviere.

Se înţelege că nu e vorba întrucât a înţeles Israel însemnătatea acestor sărbători, ci cercetam însemnătatea pentru noi, după gândul lui Dumnezeu. Bucuria noastră este să privim toate aceste rânduieli pre-închipuitoare în lumina Noului Testament, şi când facem acest lucru, ne umplem de uimire, descoperind desăvârşirea, frumuseţea şi rânduiala lor dumnezeiască. Dar nu numai atât, ci vom mai vedea, (acesta-i un lucru foarte însemnat) cum scrierile Vechiului şi Noului Testament stau în cea mai strânsă legătura, alcătuiesc împreună o unitate plăcută, un singur Duh le străbate de la început până la sfârşii. Descoperirile acestea ne vor întări în încredinţarea că Sfânta Scriptură este însuflată de Dumnezeu şi ne vor înarma împotrivă tuturor loviturilor celor necredincioşi. În felul acesta vom fi aşezaţi, ca să zicem aşa, pe vârful unui munte, de unde vedem strălucind în toată lumina minunăţiile cărţii dumnezeieşti şi de unde vom putea privi în jos, spre norii şi negurile părerilor şi învăţăturilor necredincioase, care sunt prea depărtate de înălţimea pe care ne-a aşezat harul, şi nu ne pot atinge.

Ceia ce ne izbeşte la cea dintâi privire în partea aceasta a capitolului, este deosebirea dintre sărbătoarea săptămânilor şi sărbătoarea azimilor. Întâi citim despre nişte „daruri de buna voie”. Aici avem o icoana a bisericii pregătite de Duhul Sfânt şi aduse lui Dumnezeu ca „cel dintâi rod al făpturilor Lui!” (Iacov 1:18).

Deoarece am mai vorbit despre aceasta în lămuririle noastre asupra cărţii Levitic, ne mărginim aici

numai la ceea ce deosebeşte Deuteronomul. Poporul avea „să aducă daruri de bunăvoie, după binecuvântarea pe care i-o va fi dat Domnul, Dumnezeul Său”. Despre acest lucru nu se vorbeşte nimic la sărbătoarea Paştelor, fiindcă paştele închipuie pe Cristos ca pe Acela, care se aduce pe Sine jertfă pentru noi. Acolo nu suntem noi cei ce aducem jertfa, ci doar ne aducem aminte de izbăvirea noastră din păcat şi de sub puterea Satanei. Ne gândim la ce a costat izbăvirea noastră pe Domnul şi ne adâncim în suferinţele Lui mari şi felurite închipuite în mielul fript. Ne aducem aminte că păcatele noastre au fost asupra Lui. Gândul că El a fost zdrobit pentru fărădelegile noastre ne umple de durere şi întristare, adică adevărată căinţă creştină, şi această întristare nu este numai o simţire trecătoare, ci o stare trainică a creştinului faţă de crucea şi suferinţele Domnului nostru Isus Hristos.

În sărbătoarea săptămânilor însă avem înainte puterea Duhului Sfânt, cu feluritele lucrări ale stării Lui de faţă în noi şi cu noi. El ne face în stare să aducem lui Dumnezeu trupurile noastre şi tot ce avem, ca un dar de bunăvoie, în măsura în care ne-a binecuvântat. Nu mai e nevoie să spunem că acest lucru nu poate fi făcut decât de Duhul Sfânt. El ne face în stare să recunoaştem drepturile pe care le are Dumnezeu asupra noastră (aceste drepturi depind de măsura binecuvântărilor, de care am avut parte) şi ne face să înţelegem, că tot ce avem şi tot ce suntem, e al lui Dumnezeu. Tot El ne mai face în stare să ne dam de bună voie lui Dumnezeu, cu duh, suflet şi trup, ca un dar de bunăvoie, nu siliţi. În toate acestea nu se găseşte nici o urmă de robie, căci acolo, „unde este Duhul Domnului, este slobozenie”. Un suflet sub lege nu poate pricepe tăria şi frumuseţea acestui adevăr. Sufletele sub lege n-au primit niciodată Duhul Sfânt. De aceea şi spune Apostolul, galatenilor: „Iată numai ce vreau să ştiu eu de la voi: Aţi primit Duhul Sfânt prin faptele legii sau prin auzirea credinţei?… Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi le face oare prin faptele legii sau prin auzirea credinţei?” (Galateni 3:2-5). Darul Duhului Sfânt este urmarea morţii, învierii, înălţării şi proslăvirii Domnului Isus, deci El nu poate avea nimic a face cu „faptele legii” în vreun fel oarecare.

Starea de faţă a Duhului Sfânt pe pământ şi locuirea Lui în credincioşii adevăraţi, este un adevăr însemnat al creştinismului, adevăr, necunoscut nici în vremurile Vechiului Testament şi nici ucenicilor când era Domnul pe pământ cu ei. El singur le-a spus cu puţin înainte de plecarea Sa: „Vă este de folos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Ioan 16:7). Aceasta dovedeşte limpede, că chiar aceia care au trăit pe pământ lângă Domnul, aveau să dobândească prin plecarea Lui şi prin sosirea Mângâietorului o stare şi mai bună. Apoi mai citim: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.” (Ioan 14:15-17). Nu ne îngăduie locul sa stăruim mai mult asupra acestui lucru. De aceea trebuie să ne mărginim numai la arătarea câtorva puncte foarte însemnate cu privire la sărbătoarea săptămânilor. Cum am mai văzut, Duhul Sfânt este izvorul viu şi puterea unei vieţi predate lui Dumnezeu şi înfăţişată în „darul de buna voie”. Jertfa lut Cristos este temelia, iar starea de faţă a Duhului Sfânt este puterea acestei predări a creştinului cu duh, suflet şi trup. „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfânta, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o dreaptă închinare, adusă lui Dumnezeu” (Rom. 12:1).

Mai găsim însă în versetul 11 al capitolului nostru alt punct însemnat, „Să te bucuri înaintea Domnului, Dumnezeului tău”. O vorbire de felul acesta nu o întâlnim nici la sărbătoarea Paştelor şi nici la sărbătoarea azimilor. El nu s-ar potrivi cu nici una din amândouă. De bună-seamă că paştele alcătuiesc temelia oricărei bucurii, pe care o putem gusta; dar ele ne aduc aminte totdeauna de moartea lui Hristos, de suferinţele şi durerile Lui, de tot ce a simţit El când au năvălit peste El valurile judecăţii drepte a lui Dumnezeu. Inimile noastre ar trebui sa fie pline mai ales cu aceste taine adânci ale suferinţelor Lui, când suntem adunaţi în jurul mesei Lui şi când vestim moartea Lui,

simţirile cerute de o astfel de lucrare sfântă nu pot să fie vesele. Negreşit ne putem bucura că suferinţele iubitului nostru Domn, acele ceasuri de groază, au trecut şi că nu se vor mai întoarce niciodată. Dar nu de aceasta trebuie să ne aducem aminte la masa Domnului, ci de ce a simţit El în ceasurile acelea pentru noi. Noi „vestim moartea Lui”, şi gândul la moartea Lui nu poate fi, sub lucrarea Duhului Sfânt, decât serios, oricât de binecuvântate ar fi urmările ei pentru noi. Cuvintele Domnului sunt acestea: „Faceţi aceasta spre pomenirea Mea”. Deci, ne aducem aminte de Hristos, care a suferii şi a murit pentru noi. Vestim moartea Lui. Iar, dacă aceasta se face prin puterea Duhului Sfânt, urmarea firească va fi o seriozitate sfântă şi o simţire smerită. Se înţelege însă că unor astfel de simţiri trebuie să le dea naştere Duhul Sfânt. Nu e de nici un folos să căutam sa ne aşezăm într-o asemenea stare de suflet prin silinţele noastre evlavioase. Numai prin puterea Duhului Sfânt putem prăznui cu vrednicie Cina Domnului. Numai El ne poate face în stare să înlăturăm orice uşurătate, orice formalism şi deprindere seacă, orice plimbare a gândurilor prin alte părţi şi să deosebim trupul şi sângele Domnului în pâine şi în vin.

Trăsătura de căpetenie la sărbătoarea săptămânilor era însă bucuria. Aici nu se vorbeşte de „buruienele amare”, sau de „pâinea întristării”, pentru că sărbătoarea aceasta înfăţişează trimiterea Duhului Sfânt care, purcezând de la Tatăl, a fost trimis de Capul proslăvit din ceruri, Cristos, ca să umple inimile credincioşilor cu mulţumire, închinare şi bucurie, ba, să-i lege în chip strâns cu Capul lor proslăvit şi biruitor asupra păcatului, morţii, iadului, Satanei şi a întregii puteri a întunericului. Starea de faţă a Duhului Sfânt este însoţită de slobozenie, lumină, putere şi bucurie, după cum citim în Faptele 13:52: „Ucenicii erau plini de bucurie şi de Duhul Sfânt”. În faţa înrâuririi puternice a stării Lui de faţă nu pot sta îndoiala, temerile şi robia legii.

Dar trebuie să facem o deosebire între lucrarea Lui şi locuirea Lui în noi. El este viu şi El pecetluieşte. Cea dintâi ivire a unei încredinţări de vinovăţie din inima unui păcătos este rodul lucrării Duhului Sfânt, şi tot lucrarea Lui duce apoi la pocăinţă adevărată; dar lucrarea aceasta nu naşte în inima păcătosului bucurie, ci mai mult întristare adâncă, bună şi folositoare. Dar când harul ne face în stare să credem într-un Mântuitor înviat şi proslăvit, atunci Duhul Sfânt vine şi locuieşte în noi, ca pecetea primirii noastre înaintea lui Dumnezeu şi ca arvună a moştenirii noastre. Aceasta ne umple de o bucurie nespusă şi slăvită, şi plini în felul acesta, ajungem râuri de binecuvântare pentru alţii. „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura”. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau sa-l primească cei care vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit” (Ioan 7:38-39). Duhul este izvorul puterii şi bucuriei din inima credinciosului. El ne înzestrează, ne umple ca pe nişte vase şi ne întrebuinţează ca unelte în slujbă pentru sufletele sărace, însetate şi îngrijorate din jurul nostru. El ne uneşte cu Cristos, Omul proslăvit în cer, ne tine în legătură strânsă cu El şi ne face în stare să fim, în măsura noastră slabă, descoperirea a ceea ce este El. Din toată purtarea creştinului ar trebui să se simtă parfumul lui Cristos. Vai de cine zice că este creştin, dar trăieşte în iubire de sine, zgârcenie, lăcomie, poftă lumească, pizmă şi mândrie, minte şi cleveteşte Numele Sfânt al lui Cristos şi aduce ocară asupra creştinismului, atât de frumos închipuit în sărbătoarea săptămânilor, care are ca trăsătură de căpetenie bucuria, ce izvorăşte din bunătatea lui Dumnezeu şi a cărei înrâurire binecuvântată se răspândeşte pretutindeni, până la fiecare suflet însetat. „Să te bucuri înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul tău, ca să locuiască Numele Lui acolo, tu, fiul tău şi fiica ta, robul şi roaba ta, Levitul care va fi în cetăţile tale şi străinul, orfanul şi văduva, care vor fi în mijlocul tău” (versetul 11).

Cât de plăcut şi frumos! Ce bine ar fi ca aceste adevăruri să fie înfăptuite mai deplin printre noi! O, de-ar trezi Duhul lui Dumnezeu în inimile noastre o dorinţa curată de a fi în toate asemenea lui Cristos! Să îmbrace El Cuvântul lui Dumnezeu, pe care-l avem în mâinile şi în casele noastre, cu puterea Sa dumnezeiască, pentru ca să vorbească inimii şi cugetului nostru şi să ne facă să ne judecăm pe noi şi căile noastre în lumina Lui şi să aşteptăm ca nişte martori credincioşi venirea Lui.