Ajungem acum la sărbătoarea plăcută a corturilor, care desăvârşeşte şirul adevărurilor, arătate în capitolul nostru. „Să prăznuieşti sărbătoarea corturilor şapte zile, după ce îţi vei strânge roadele din arie şi din teasc. Să te bucuri la sărbătoarea aceasta tu, fiul tău şi fiica ta, robul şi roaba ta, şi Levitul, străinul, orfanul şi văduva care vor fi în cetăţile tale. Să prăznuieşti sărbătoarea şapte zile în cinstea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege Domnul; căci Domnul, Dumnezeul tău, te va binecuvânta în toate roadele tale şi în tot lucrul mâinilor tale, şi de aceea să fii vesel. De trei ori pe an, toţi bărbaţii să se înfăţişeze înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege El: la sărbătoarea azimilor, la sărbătoarea săptămânilor, şi la sărbătoarea corturilor. Să nu se înfăţişeze cu mâinile goale înaintea Domnului. Fiecare să dea ce va putea, după binecuvântarea pe care i-o va da Domnul, Dumnezeul tău” (versetele 13-17).

În versetele acestea avem o imagine frumoasă şi potrivită a viitorului lui Israel. Ce înfăţişa sărbătoarea corturilor încă nu s-a împlinit. Paştele şi sărbătoarea săptămânilor s-au împlinit în moartea lui Cristos şi în pogorârea Duhului Sfânt; dar sărbătoarea a treia arată vremurile de înnoire a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu din vechime, prin gura sfinţilor săi prooroci.

Cititorul este rugat să ia seama mai ales la timpul ţinerii acestei sărbători. Ea avea loc după seceriş şi după culesul viei. Să cercetăm ce închipuiau aceste două lucruri, vom vedea că între amândouă este o deosebire mare prin faptul că cel dintâi vorbeşte despre har, iar al doilea despre judecată. La sfârşitul veacurilor va aduna Dumnezeu grâul în grânar şi apoi se va fi călcat în picioare „teascul cel mare al mâniei lut Dumnezeu”. În capitolul 14 din Apocalipsă găsim un loc însemnat, care stă în legătură cu cele arătate mai sus: „Apoi m-am uitat şi iată că s-a văzut un nor alb şi pe nor şedea cineva care semăna cu un Fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur; iar în mână o seceră ascuţita. Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: „Pune mâna pe secera ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este gata”. Atunci Cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat”.

Acesta este secerişul. Apoi citim mai departe: „Şi din Templul, care este în cer, a ieşit un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: „Pune mâna pe cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii pământului sunt copţi”. Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului, şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate, şi din teasc a ieşit sânge, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii.”, – o întindere, care răspunde întregii lungimi a Palestinei. Apocalipsa ne arată în imaginile acestea, în felul ei deosebit, întâmplările care vor avea foc înaintea sărbătorii corturilor. Cristos îşi va aduna grâul în grânar şi va veni apoi să judece creştinătatea. Toata Biblia, de la început până la sfârşit, ne arată, că lumea nu va fi întoarsă la Dumnezeu prin Evanghelie şi că starea lucrurilor nu merge spre o îmbunătăţire, ci dimpotrivă se înrăieşte din ce în ce. Călcarea în picioare „a teascului mâniei lui Dumnezeu” trebuie să aibă loc înaintea timpului frumos al sărbătorii corturilor.

Dar cu toate dovezile limpezi, care se găsesc în fiecare carte a Bibliei în sprijinul celor spuse mai sus, oamenii se bizuie pe nădejdea amăgitoare, că lumea poale fi câştigată pentru Evanghelie. Dar am pune atunci întrebarea: Ce înseamnă „strângerea grâului şi călcarea în picioare a teascului”? Mai poate fi vorba aici de o lume întreaga întoarsă la Dumnezeu?

Poate că ni se va răspunde, că nu ne putem bizui pe icoane pre-închipuitoare iudaice şi apocaliptice. Aşa ar fi dacă n-am avea altceva decât icoane pre-închipuitoare. Dar când razele luminii Cuvântului lui Dumnezeu luminează deodată aceste icoane şi pilde şi ne dezvăluie înţelesul lor adânc, aflam ca ele se potrivesc pe deplin cu glasul proorocilor, apostolilor, ba chiar cu învăţăturile Domnului. Toate vorbesc la fel, toate mărturisesc acelaşi adevăr măreţ, anume ca, la sfârşitul economiei acesteia, vom avea în locul unei lumi întoarse la Dumnezeu, pregătite pentru o împărăţie duhovnicească de o mie de ani, o vie, încărcată cu struguri grozavi, copţi pentru teascul mâniei Dumnezeului celui atotputernic.

Înainte de a încheia această parte, am vrea să mai aducem aminte cititorului, că trebuie să lăsăm să înrâurească în chip binecuvântat asupra vieţii noastre de toate zilele adevărurile cuprinse în cele trei sărbători ale capitolului nostru. Creştinismul are ca semne deosebite cele trei mari fapte: Mărturia, starea de faţă a Duhului Sfânt şi nădejdea slavei. Creştinul aşteaptă venirea Domnului, fiind mântuit prin sângele lui Cristos şi pecetluit cu Duhul Sfânt. Acestea nu sunt numai păreri, ci adevăruri dumnezeieşti, menite să lucreze în inimile noastre ca o putere vie. Vedem ce însemnătate practică aveau sărbătorile acelea pentru Israel. Lauda, mulţumirea şi închinarea se înălţau spre Dumnezeu când poporul era adunat în jurul Domnului, în locul pe care îi alesese El şi râurile unei binefaceri întinse se revărsau spre toţi cei nevoiaşi. „De trei ori pe an, toţi bărbaţii să se înfăţişeze înaintea Domnului, Dumnezeului tău….. să nu se înfăţişeze cu mâinile goale înaintea Domnului. Fiecare să dea ce va putea după binecuvântarea pe care i-o va da Domnul, Dumnezeul tău”.

Ce cuvinte plăcute! Israelitul nu trebuia să vină cu mâna goală înaintea Domnului, ci cu inima plină de mulţumire şi cu mâinile încărcate, ca să bucure pe slujitorii şi pe săracii Domnului. Dorinţa lui Dumnezeu era să vadă pe poporul Său adunat în jurul Său, ca să le umple inimile de bucurie mare şi să-i facă în acelaşi timp să fie râurile, prin care să se scurgă binecuvântările Lui pentru alţii. Ei n-aveau să rămână lângă via şi lângă smochinul, de care au avut parte, ci de trei ori pe an aveau să se adune la locul hotărât ca să-şi înalţe de acolo strigătele de „Aleluia” către Dumnezeu şi să facă daruri celor nevoiaşi din darurile pe care le primiseră de la El. Dumnezeu se bucura când levitul, străinul, văduva şi orfanul aveau parte de bucurie şi dorea ca şi poporul Său să fie părtaş la această bucurie. Daca însă umbrele binecuvântărilor noastre erau în legătură cu atâtea aduceri de mulţumiri şi atâtea daruri de bună voie, binecuvântările adevărate ar trebui să fie mult mai puternice. Dar vorba e sunt binecuvântările acestea ale noastre? Le-am luat noi prin credinţă? Aici e aici. Unde găsim că cei ce se numesc creştini se bucură de ceea ce închipuiau pastele, şi anume de siguranţa izbăvirii de judecată şi de această lume rea? Unde-i vedem bucurându-se de ceia ce închipuie sărbătoarea săptămânilor, adică de locuirea Duhului Sfânt în ei, pecetea, arvuna, ungerea şi mărturia? întrebaţi pe cei mai mulţi din aşa zişii creştini: „Ai primit Duhul Sfânt” şi veţi vedea ce răspuns vă dau. Ce răspuns dai tu, cititorule? Poţi tu spune: „Da, mulţumesc lui Dumnezeu, ştiu că sunt spălat în sângele scump al lui Cristos şi pecetluit cu Duhul Sfânt”.

Cât priveşte sărbătoarea corturilor, sunt foarte puţini aceia, care-i înţeleg însemnătatea. Fără îndoială că împlinirea ei încă n-a venit, dar creştinul trebuie să trăiască în puterea lucrurilor pre-închipuite. „Credinţa însă este o împlinire a tot ce nădăjduim, o încredinţare cu privire la lucrurile, pe care nu le vedem”, înrâurirea curată a „harului”, sub a cărui stăpânire ne găsim şi a „slavei” pe care o aşteptăm, ar trebui sa stăpânească viaţa noastră. Bineînţeles că, dacă sufletele nu sunt întărite în har, ba încă nici nu ştiu măcar că păcatele le sunt iertate, dacă li se spune că siguranţa mântuirii e îngâmfarea, pe când îndoiala şi temerea pot fi socotite ca smerenie şi evlavie adevărată şi că nu putem fi siguri de mântuirea noastră, decât în faţa scaunului de judecată al lui Cristos, nu ne putem aştepta ca astfel de suflete să dea la iveală roadele vieţii creştine şi să cunoască puterea nădejdii creştine. Cum ar fi putut sărbători un israelit sărbătoarea azimilor, a săptămânilor sau a corturilor, dacă n-ar fi ştiut hotărât că e un copil al lui Avraam, un mădular al adunării Domnului şi că se găseşte cu adevărat în ţara Canaanului? Putem spune cu tărie că unui iudeu nu i-ar fi trecut prin minte aşa ceva.

Şi totuşi, sunt mulţi copii ai lui Dumnezeu care îşi trec zilele în temeri, întuneric şi nesiguranţă. Toată slujba lor dumnezeiască în loc să fie urmarea vieţii veşnice pe care o au şi de care se bucură, nu-i decât împlinirea unei datorii legale şi o pregătire pentru viaţa viitoare. Iar „nădejdea fericită” pe care ne-a dat-o harul, ca să ne învioreze inimile şi să ne desfacă de lucrurile din vremea de faţă, le rămâne cu totul necunoscută. O socotesc ca o visare şi aşteaptă ziua judecaţii în locul „Luceafărului luminos”. Şi în timp ce ar trebui să se bucure că au viaţa veşnică, sfinţenia dumnezeiască şi Duhul înfierii, ei cer zilnic de la Dumnezeu iertarea păcatelor şi Duhul Sfânt şi toate acestea în ciuda vorbirii limpezi a Cuvântului lui Dumnezeu. Nu se poate ca oamenii să vină înaintea Domnului cu inimile pline de laudă pentru binecuvântări pe care nu le au şi nu le-au înfăptuit, îndemnăm pe astfel de suflete să cerceteze Scripturile şi să vadă că în Scriptură ni se dau înştiinţări puternice, ni se dă două îndemnuri pătrunzătoare, şi chemări mişcătoare, e foarte adevărat şi mulţumim Domnului pentru ele. Dar să înţeleagă cititorul că este cinstea celui mai slab prunc în Cristos să ştie că păcatele îi sunt toate iertate, că este primit de Dumnezeu în Cristosul înviat, pecetluit cu Duhul Sfânt şi moştenitor al slavei veşnice. Dea Domnul ca tot mai mulţi să cunoască şi să ia pentru ei aceste binecuvântări!

Pe de altă parte ne temem, că mulţi dintre noi, care se laudă că ei cunosc aceste adevăruri minunate, nu răspund în viaţa lor de toate zilele la această mărturisire înaltă. Şi atunci nu ne purtăm potrivit cu cele arătate în versetul 17 al capitolului nostru: „Să nu se înfăţişeze cu mâinile goale înaintea Domnului, Dumnezeului tău. Flecare să dea ce va putea, după binecuvântarea, pe care i-o va da Domnul, Dumnezeul tău”. Gândindu-ne că n-avem sa facem nimic pentru mântuirea noastră şi că n-avem să dăm nimic pentru ea, uităm foarte uşor, că sunt multe lucruri, pe care le putem face pentru Domnul, pentru lucrătorii şi pentru săracii Lui. Daca în timpul neştiinţei şi a stării noastre sub lege, am dat pe un temei greşit şi cu scop greşit, n-ar trebui să dăm mai puţin acuma, când, prin har, am cunoscut că suntem mântuiţi şi binecuvântaţi cu toate binecuvântările duhovniceşti În Cristos cel înviat şi proslăvit.