Deuteronom 16:1-8 (C. H. Mackintosh)

Ajungând la capitolul acesta, am atins una din părţile cele mai cuprinzătoare şi mai bogate al acestei cărţi, deoarece el ne îndreaptă privirea spre cele trei sărbători de căpetenie ale anului iudaic şi anume: Pastele, sărbătoarea săptămânilor şi sărbătoarea corturilor, sau cu alte cuvinte: mântuirea, pogorârea Duhului Sfânt şi slava. Sărbătorile acestea aici sunt cuprinse mai pe scurt decât în Levitic 23, unde, socotind şi sabatul, avem opt sărbători, iar dacă-l deosebim şi-l cercetăm la locul său deosebit, ca icoană, a odihnei veşnice a lui Dumnezeu, avem numai şapte şi anume: Pastele, sărbătoarea azimilor, sărbătoarea secerişului, sărbătoarea săptămânilor, sărbătoarea trâmbiţelor, ziua împăcării şi sărbătoarea corturilor.

Aceasta este rânduiala în cartea Levitic, pe care am îndrăznit s-o numim „călăuza preotului”. În Deuteronom însă, care este mai ales cartea poporului, nu găsim atâtea amănunte privitoare la jertfe şi sărbători şi legiuitorul vorbeşte mai ales despre acele pietre de hotar, morale şi naţionale care trezeau în amintirea poporului trecutul, vremea de faţă şi viitorul.

Deoarece am vorbit amănunţit în „Gânduri asupra Exodului” despre adevărurile de la sărbătoarea Paştelor, despre care e vorba în cele dintâi 8 versete ale capitolului nostru, ne mulţămim numai, să trimitem acolo pe cititorul doritor să cerceteze mai de aproape acest lucru. Totuşi nu putem să nu-i îndreptăm luarea aminte spre câteva trăsături deosebite ale Deuteronomului. Între acestea este întâi apăsarea, cu care e însemnai „locul” unde trebuia ţinută sărbătoarea. După mintea oamenilor, nu s-ar fi părut atât de însemnat locul, unde se ţinea sărbătoarea, dar gândurile lui Dumnezeu erau altele. Părerile omeneşti n-au nici un preţ, când e vorba de gândurile şi de cuvântul lui Dumnezeu. De trei ori la rând se spune în această parte a capitolului: „în locul pe care-l va alege Domnul”.

Fireşte că aceasta nu este o repetare fără folos, era nevoie de această apăsare din pricina neştiinţei, nepăsării şi încăpăţânării noastre. Dumnezeu, în bunătatea Sa, se străduieşte să întipărească, în inima, în cugetul şi în mintea poporului Său, locul, unde vroia ca să fie sărbătorite Paştele. Mai adăugăm încă odată că numai în Deuteronom se stăruie asupra locului sărbătorii, pe când în Exod nu găsim nimic în privinţa aceasta, pentru că acolo s-au sărbătorit în Egipt. Nici în Numeri nu se pomeneşte locul, pentru ca e vorba de sărbătorirea în pustiu. Dar în Deuteronom locul e hotărât cu toată puterea, pentru că avem în ea îndrumările privitoare la ţară. Iarăşi avem o dovadă izbitoare, că această carte umple un gol şi îşi are rostul ei deosebit. Punctul însemnat cu privire la „locul” despre care se vorbeşte în capitolul nostru este că Dumnezeu vroia să adune pe poporul Său în jurul Lui însuşi, ca să prăznuiască sărbătoarea în faţa Lui; ca El să se bucure în ei şi ei în El şi între ei. Aceasta nu se putea decât într-un loc anumit. Toţi cei ce iubeau pe Domnul erau bucuroşi să se ducă acolo. Alţii care erau nepăsători puteau spune: „Nu putem să ţinem sărbătoarea în sânul familiilor noastre? Ce nevoie este de o călătorie lungă? inima să fie bună, încolo n-are a face locul”. La aceasta răspundem că cea mai bună dovadă, că inima stă bine, este dorinţa de a face voia lui Dumnezeu. Dumnezeu spusese unde va fi Numele Lui şi acolo avea să fie întăriră îmbărbătarea, bucuria, binecuvântarea. Nu era vorba numai ca un număr oarecare să se adune într-un loc ca să se bucure împreună; ci să se adune înaintea Lui, acolo unde a spus El că va fi Numele Său. Oricine nu se ducea acolo dădea dovadă de răzvrătire împotriva Domnului. Atâta cu privire la loc.

Să ne mai aruncam privirea asupra felului sărbătoririi. Şi aceasta este, cum trebuie să ne aşteptăm o trăsătură osebită a cărţii noastre. Trăsătura de căpetenie este aici „azima”, care este numită „pâinea întristării”. De ce? Pe cât ştim, pâinea nedospită înfăţişează sfinţenia inimii şi a vieţii, de neapărata trebuinţa ca să stăm în legătură strânsă cu Dumnezeu. Noi nu suntem mântuiţi prin sfinţenia personală, ci în vederea ei. Ea nu alcătuieşte temelia mântuirii noastre, însă este o parte de căpetenie a legăturii noastre cu Dumnezeu. O îngăduire cu ştiinţa a aluatului dospit este lovitura de moarte pentru orice legătură cu Dumnezeu şi pentru orice închinare, adusă lui Dumnezeu.

Nu trebuie să uităm niciodată acest adevăr însemnat, câtă vreme ne găsim pe pământ şi călătorim spre odihna noastră veşnică din ceruri. A vorbi despre legătura cu Dumnezeu şi închinare şi a trăi în acelaşi timp într-un păcat cunoscut este dovadă, că nu cunoaştem pe nici una din ele. Ca să fim cu adevărat în legătură cu Dumnezeu sau cu fraţii noştri şi să ne putem închina lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, trebuie să trăim o viaţă sfântă şi despărţită de orice rău. Daca ne-am lua locul în adunarea lui Dumnezeu, şi am lua parte împreună cu credincioşii la închinare, dar am trăi în acelaşi timp în păcate ascunse sau am tăcea când am vedea răul la alţii care merg împreună cu noi am mânji prin aceasta adunarea, am întrista pe Duhul Sfânt, am păcătui împotriva lui Hristos şi ne-am împinge singuri sub greutatea judecăţii tul Dumnezeu, care judeca în vremea de faţă Casa Sa şi îşi pedepseşte copiii, ca să nu fie osândiţi împreună cu lumea.

Toate acestea sunt foarte însemnate şi cer luarea aminte a tuturor celor ce trăiesc cu adevărat cu Dumnezeu şi doresc să-i slujească cu cinste şi cucernicie. A pricepe învăţăturile din imaginile pre-închipuitoare, a le primi în inimă cuprinsul şi al trăi sunt două lucruri deosebite. Dorim ca toţi cei ce mărturisesc că sunt stropiţi cu sângele Mielului, să caute să ţină sărbătoarea azimelor (1 Corinteni 5:6-8).

Dar ce trebuie să înţelegem prin „pâinea întristării”? N-ar trebui oare să ne aşteptăm mai degrabă la bucurie şi la cântări de laude, când e vorba de o sărbătoare, care se ţinea în amintirea izbăvirii din robia şi ticăloşia Egiptului? Fără îndoială că izbăvirea noastră deplină de starea de mai înainte cu toate urmările ei, este în legătură cu bucuria adevărată, cu laudă şi închinare. Dar se vede ca nu acestea erau trăsăturile de căpetenie ale Pastelor, căci lucrurile acestea nici nu se pomenesc măcar. Auzim spunându-se despre „pâinea întristării”, dar nici un cuvânt despre bucurie sau despre cântări de laudă. Acest fapt cuprinde o învăţătură însemnată pentru inimile noastre. Ea ne arată frământările adânci ale inimii, lucrate de Duhul Sfânt, prin faptul că El ne aduce aminte de suferinţele Domnului şi Mântuitorului nostru pentru noi, al cărui rost a fost să ne izbăvească de păcatele noastre şi de judecata cuvenită. În Exod 12 aceste frământări şi dureri lăuntrice sunt înfăţişate prin „buruienele amare” şi ni se arată de multe ori în istoria credincioşilor Vechiului Testament, întrucât ei au fost aduşi, prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt şi a Cuvântului lui Dumnezeu, „să-şi întristeze sufletele” şi să se mâhnească înaintea lui Dumnezeu.

Aceste frământări şi deprinderi sfinte n-au în ele nimic ce ţine de lege sau de necredinţă. Departe de aceasta! Arăta oare un israelit, prin faptul că mânca din pâinea întristării şi din carnea friptă a mielului pascal, îndoieli sau temeri cu privire la izbăvirea sa deplină din ţara Egiptului? Cu neputinţă. Doar se gândea la ţara făgăduinţei şi era adunat împreună cu poporul în faţa lui Dumnezeu. Cum s-ar fi putut îndoi de izbăvirea sa deplină din Egipt?

Cu toate acestea, pâinea întristării era o trăsătură de căpetenie a sărbătorii paştelui, şi izraeliţii trebuiau s-o mănânce, aducându-şi aminte de plecarea lor din Egipt. „Căci au ieşit în grabă din ţara Egiptului; aşa să faci, ca să-ţi aduci aminte toată viaţa ta de ziua când ai ieşit din ţara Egiptului”. Aceasta ieşire nu trebuia uitată niciodată în ţara făgăduinţei. Trebuiau s-o ţină totdeauna printr-o sărbătoare, care închipuia acele frământări sfinte, care sunt totdeauna semnul deosebii al adevăratei evlavii creştineşti.

Dorim ca cititorul credincios sa-şi îndrepte toata luarea aminte asupra adevărului cuprins în „pâinea întristării”. Mai ales creştinii tineri sunt cam în primejdie, să cadă în altă greşeală, ca să scape de robia legii, şi ajung astfel uşuratici. Aud vorbindu-se mult despre mântuire şi har, despre punerea într-o stare după voia lui Dumnezeu prin credinţă, despre izbăvirea de sub lege şi despre toate binecuvântările deosebite ale stării creştinului, însă înţeleg adevărurile harului mai mult cu mintea şi cunosc prea puţin puterea sfinţitoare a lui, în inimă şi viaţă. În Israel nu era deci îngăduit şi nici nu era potrivit cu porunca lui Dumnezeu, să ţină paştele fără azimi, fără „pâinea întristării”, care era o parte de căpetenie a sărbătorii. Tot aşa nici noi nu putem ţinea sărbătoarea, pe care o avem ca creştini, potrivit cu gândul lui Dumnezeu, fără starea sufletească arătată prin buruienele amare sau prin pâinea întristării, şi fără sfinţirea personala. Într-adevăr, avem mare nevoie de simţiri şi frământări adânci ale inimii, pe care Duhul Sfânt ar vrea să le trezească în noi, zugrăvind înaintea inimilor noastre patimile lui Cristos, ce L-a costat când nea şters păcatele, ce a suferit pentru noi, când valurile mâniei drepte a lui Dumnezeu s-au năpustit asupra Lui din pricina fărădelegilor noastre. Una este să-ti ştii cugetul, stropit cu sângele lui Cristos, şi alta să guşti duhovniceşte cu inima, moartea lui Cristos şi să ai întipărit în chip practic crucea Lui asupra întregii tale vieţi şi asupra întregii tale fiinţe. Cum se face că păcătuim cu atâta uşurinţă, cu gândul, cu vorba sau cu fapta? De unde vine atâta uşurătate, nesupunere şi ambiţie între noi, atâta lucrare care nu merge prea adânc şi nici nu-i trainică? Din pricină ca lipseşte partea închipuită prin „pâinea întristării”, la praznicul nostru. Creştinismului nostru îi lipseşte adâncimea şi temeinicia adevărată. E prea multa vorbă despre adevărurile credinţei şi prea puţina viaţă, prea multă înţelegere cu mintea, fără putere lăuntrică. Se vesteşte evanghelia harului, mântuirea prin credinţa fără plată, dar se uită că aceasta e doar începutul, greul abia atunci începe. Suntem mântuiţi tocmai ca să ducem o viaţă sfântă.

Fireşte că trebuie să ne păzim să nu ne întoarcem sub lege, dar mai mult să ne păzim de uşurătate în viaţă. Cea dintâi este un rău, dar a doua e un rău şi mai mare. Harul este leacul dumnezeiesc pentru cea dintâi, adevărul pentru a doua. Cu părere de rău trebuie să spunem, că nu se poate tăgădui că printre creştinii de astăzi este multă uşurătate în viaţă. Este, ca să zicem aşa, o puternică pornire de a desparţi paştele de sărbătoarea azimilor, de a se odihni cu cugetul împăcat de mântuirea împlinită şi de a uita mielul fript, pâinea sfinţeniei şi pâinea întristării. Dumnezeu însuşi le-a legat în chip nedespărţit, şi de aceia nimeni nu poate să guste cum trebuie adevărul scump, că „paştele noastre, Cristos, a fost înjunghiat”, dacă nu „ţinem sărbătoarea azimilor în curăţie şi adevăr”. Dacă Duhul Sfânt ne dă să gustăm şi să cunoaştem câte ceva din bunătatea morţii Domnului nostru Isus, ne călăuzeşte în acelaşi timp să cugetăm asupra suferinţelor Lui şi să ne gândim în inimă la tot ce a suferit El ca să ne izbăvească de urmările groaznice şi veşnice ale păcatului, de care ne lăsam prinşi atât de lesne. Dea Domnul, ca Duhul Lui să ne facă să înţelegem mai bine înţelesul adevărat al mielului fript, al azimilor şi al pâinii întristării. Este o mare deosebire între simţirile pricinuite de păcatele noastre şi cele pricinuite de suferinţele lui Cristos. E adevărat că nu putem uita niciodată păcatele noastre, prăpastia din care am fost scoşi. Dar una este să stăruim asupra prăpastiei şi alta să stăruim asupra harului care ne-a scos din ea, şi ce a costat pe Mântuitorul nostru să ne scoată. De aceasta din urmă trebuie să ne aducem aminte necurmat. Uităm aşa de repede! Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne facă să ne gândim mai adânc la suferinţele lui Cristos şi să punem pecetea crucii Lui pe tot ce este protivnic Lui în noi, Asta ne va desparţi mai mult de lume şi ne va face să dorim mai multă sfinţenie în inimă şi viaţă, să fim mai mlădioşi, supuşi unii altora, mai veghetori asupra noastră înşine, asupra gândurilor, vorbelor şi căilor noastre în viaţă. Creştinismul nostru ar fi cu totul altul atunci.

Pentru mai multe lămuriri asupra Paştelor şi praznicului Azimilor, cititorul să citească lămuririle în cap. 12 din Exod şi cap. 9 din Numeri, mai ales în cea din urmă cu privire la legătura dintre Paşte şi Cina Domnului. Paştele priveau înainte spre moartea Domnului, Cina Domnului priveşte înapoi. Ce era cea dintâi pentru israelit, e cea de a doua pentru Biserică Apostolică. Şi creştinii din vremea lor prăznuiau cina în fiecare Duminică, ziua întâi a săptămânii, nu odată pe lună sau odată la trei sau şase luni. E drept ca se spune: „ori de câte ori faceţi lucrul acesta”, dar Faptele 20:7 arată că se făcea în fiecare Duminică. Cititorul să se gândească şi să lucreze aşa. (Vezi în privinţa aceasta: „Pentru înţelegerea Cinei” de acelaşi autor. Se găseşte de vânzare în Strada Bursei No. 1 Bucureşti)