Lucrul acesta se vede prea bine din îndemnurile acestor versete. Aici sunt date la iveală şi osândite izvoarele ascunse ale inimii iubitoare de sine. Nimic nu-i în stare să dezvăluie atât de bine rădăcinile ascunse ale răului, ca harul.

Omul trebuie să se înnoiască până în cele mai depărtate adâncuri ale fiinţei sale morale, dacă vrea să fie un vas al dragostei dumnezeieşti. Chiar aceia, care au fost înnoiţi prin har, trebuie sa stea la pândă împotriva formelor ascunse şi urâte ale iubirii de sine, în care se îmbracă firea noastră căzuta. Numai harul este în stare să păstreze inima deschisă faţă de cele mai felurite nevoi omeneşti. Trebuie să rămânem aproape de izvorul dragostei dumnezeieşti, dacă voim să fim vase de binecuvântare în mijlocul nevoii şi nenorocirii, de care suntem înconjuraţi.

Ce plăcut sună cuvintele: „Să-ţi deschizi mâna faţă de fratele tău”. Ele răsuflă un aer ceresc. O inimă deschisa şi o mână deschisă se potrivesc cu Dumnezeu, „căci pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu”, de oarece şi El dă tot aşa. El este un Dumnezeu care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare” (Iacov). El ne face cu plăcere cinstea scumpă, de a fi ca El. Ce har minunat. Gândul acesta umple inima cu uimire, dragoste şi închinare. Nu numai că suntem mântuiţi prin har, ci stăm în har, trăim sub stăpânirea lui şi-i tragem în piept aerul. Suntem chemaţi sa fim martori vii ai harului, nu numai faţă de fraţii noştri, ci pentru întreaga omenire. „Aşadar, cât avem vreme, să facem bine la toţi, dar mai ales fraţilor în credinţă”.

Cititor creştin, învăţăturile acestea dumnezeieşti sunt scumpe, însă scumpetea lor nu poate fi gustată de noi pe deplin decât când le trăim. Răul omenesc ne înconjoară în diferite forme. Oriunde se găsesc inimi zdrobite, suflete plecate, familii nenorocite. Zilnic întâlnim pe drumurile noastre văduve, orfani şi nevoiaşi. Cum ne purtăm cu ei? Ne învârtoşăm oare inimile şi închidem mâinile în faţa lor? Sau ne purtăm potrivit cu anul de iertare al lui Dumnezeu? Să ne gândim deci că nu suntem chemaţi să trăim pentru noi – aceasta ar însemna o tăgăduire tristă a creştinismului pe care-l mărturisim – ci avem cinstea înaltă şi sfântă, ba chiar porunca hotărâtă, sa lăsam să lumineze în toate părţile lumina cerească de care ţinem. Oriunde neam găsi, ar trebui să fim, pentru cei cu care ne întâlnim, o mărturie despre harul lui Isus, prin viaţa şi vorbele noastre. Şi oriunde dăm peste o nevoie, ar trebui să dovedim că luăm parte la ea, că o simţim, dacă nu putem face mai mult. Cititorule, aşa suntem noi? Trăim noi aşa de aproape de fântâna dragostei dumnezeieşti şi tragem noi în piept aerul cerului ca să se răspândească mireasma lor binecuvântată în jurul nostru? Ori răspândim iubirea de sine, formele necurate şi pornirile firii noastre căzute şi stricate? Ce grozav este un creştin iubitor de sine! El e o minciună în carne şi oase, o minciună vie şi umblătoare!

Dea Domnul ca noi, toţi care mărturisim că suntem creştini, să fim în viaţa de toate zilele „o epistolă a lui Cristos, cunoscută şi citită de toţi oamenii” În felul acesta, s-ar răpi cel puţin necredinţei una din învinuirile cele mai însemnate aduse împotriva creştinismului, căci nimic nu dă necredinţei un sprijin mai puternic, decât viaţa creştinului care nu se potriveşte cu mărturisirea lui. Asta nu înseamnă că o astfel de dezvinovăţire ar avea preţ şi că ar putea fi adusă în faţa scaunului de judecată al lui Cristos, căci fiecare va fi judecat după Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă nici un creştin n-ar fi fost credincios acestui cuvânt pe pământ. Creştinii însă au răspunderea, ca lumina lor să lumineze în faţa oamenilor, pentru ca aceştia să vadă faptele lor bune şi să slăvească pe Tatăl din ceruri. Noi suntem datori să trăim în viaţa noastră zilnică adevărurile cereşti, aşa cum sunt arătate în Cuvântul lui Dumnezeu şi să luăm astfel necredincioşilor orice pricina de vorbă.