În versetul 18 întâlnim un îndemn care descopere în chip foarte gingaş o rădăcină rea, ascunsă în biata inimă omenească: „Să nu-ţi pară rău când îl vei lăsa să plece slobod de la tine, căci ţi-a slujit şase ani, ceea ce face de două ori cât simbria unui om tocmit cu plată; şi Domnul, Dumnezeul tău, te va binecuvânta în tot ce vei face”.
Faptul că Dumnezeul cel Prea Înalt se coboară, ca sa se îngrijească de drepturile unui biet rob şi vrea să deschidă stăpânului inima pentru ele, de parcă ar fi vorba de o binefacere făcută Lui, e un gând măreţ şi mişcător. El nu uită să spună nimic din ce ar putea prii slujitorului. Aduce aminte stăpânului de preţul slujbei de şase ani şi caută să-l îmbărbăteze prin făgăduinţa unor binecuvântări mai mari, ca răsplată pentru felul lui ales de a se purta! Lucrul acesta este foarte frumos, Dumnezeu nu vroia numai să se facă fapta aleasă, ci să se facă astfel, încât să bucure inima slujitorului. El nu se gândeşte numai la facerea lucrării, ci şi la felul cum trebuie făcută. De multe ori ne hotărâm să facem o faptă aleasă, împinşi de un anumit simţ al datoriei, dar pentru că o facem cu inimă grea, îl răpim toată frumuseţea. Numai o inimă aleasă împodobeşte o faptă aleasă. Ori de câte ori facem o binefacere, s-o facem aşa, ca cel ce primeşte să simtă cât de mult se bucură prin ea, şi inima noastră. Aceasta e calea dumnezeiască: „Fiindcă n-aveau cu ce plăti le-a iertat toată datoria”. Trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm. Este bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte.