Într-adevăr, ne zidim sufleteşte, când privim felul în care Dumnezeul lui Israel se străduia neîncetat, să lege de Sine inimile poporului Său prin feluritele jertfe, sărbători, şi rânduieli ale slujbei Leviţilor. În flecare dimineaţă şi în fiecare seară se jertfea un miel, fiecare săptămână îşi avea sabatul ei sfânt, fiecare lună avea sărbătoarea lunii noi, fiecare an avea paştele, la fiecare trei ani venea aducerea zeciuielii, la fiecare şapte ani era anul de iertare şi, la flecare cincizeci de ani, anul de veselie.
Toate acestea cuprind învăţături scumpe pentru inimă. Mielul jertfit în fiecare dimineaţă şi în fiecare scară, era, cum ştim, o arătare neîncetată spre Mielul, care ridică păcatul lumii”. Sabatul înfăţişa odihna ca cea de Sabat, care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. Luna nouă închipuia acel timp frumos, când Israelul întors la Domnul va răsfrânge razele Soarelui neprihănirii asupra neamurilor. Paştele erau amintirea necurmată a izbăvirii lui Israel din robia Egiptului. Anul zeciuielii aducea aminte poporului totdeauna de dreptul de stăpânire al lui Dumnezeu asupra ţării, precum şi felul plăcut, în care trebuia să-şi cheltuiască veniturile pentru lucrătorii şi săracii Lui. Anul sabatic vorbea despre vremea minunată, când se vor şterge toate datoriile, se vor ierta toate dobânzile şi se vor înlătura toate poverile. Iar anul de veselie înfăţişa vremurile de înnoire a tuturor lucrurilor, când cel din robie va fi slobozit, iar cel izgonit se va întoarce înapoi în ţara lui dorită şi la partea lui de moştenire, când ţara lui Israel şi tot pământul se va bucura sub stăpânirea binecuvântată a fiului lui David.
În toate rânduielile acestea, zărim două trăsături de seamă, anume slăvirea lui Dumnezeu şi binecuvântarea omului. Aceste doua sunt legate între ele printr-o legătură dumnezeiască şi veşnică. Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile, ca slăvirea Sa şi binecuvântarea deplină a făpturii să fie strâns legate între ele. Lucrul acesta aduce bucurie mare inimii şi ne face să înţelegem mal bine puterea şi frumuseţea vorbelor: „Ne bucurăm în nădejdea slavei, pe cere ne-o va da Dumnezeu”. Când această slavă va străluci în toată lumina ei, vor ajunge la desăvârşire şi binecuvântarea şi odihna şi fericirea omului.
În anul al şaptelea vedem o chezăşie frumoasă şi o icoană închipuitoare a tuturor acestor lucruri. Acesta era anul de iertare de la Dumnezeu şi înrâurirea lui binecuvântată o simţea orice datornic, din Dan până la Beerşeba Dumnezeu vroia să dea poporului Sau cinstea înaltă şi sfântă, de a fi împreună cu El într-o lucrare ce umplea inima datornicului cu bucurie şi veselie. El vroia să-i înveţe să cunoască binecuvântarea adâncă a unei iertări slobode, căci doar de aceasta se bucura El.
Dar vai! Biata inimă omenească nu e în stare sa se ridice până la o astfel de înălţime. Ea nu vrea sa păşească pe această cărare cerească, şi se simte strâmtată şi îngustată de iubirea ei de sine, când e vorba să lucreze potrivit acestui temei dumnezeiesc. Ea nu se simte bine în acest aer ceresc şi nu vrea să fie vasul şi unealta harului care străluceşte atât de puternic în toate căile lui Dumnezeu.