Versetele următoare cuprind îndrumări privitoare la dobitoacele curate şi necurate, la peşti şi păsări. Temeiurile călăuzitoare ale acestor îndrumări le-am cercetat în Levitic 11 şi îndemnam pe cititor să mai citească o dată capitolul acesta (Cartea se află la tipografie în strada Bursei Nr. 1. Bucureşti.). Dar între aceste două locuri este o deosebire foarte mare. În Levitic dau aceste îndrumări întâi lui Moise şi lui Aaron, iar în capitolul nostru ele sunt spuse de-a dreptul norodului. Aceasta este partea deosebită a fiecăreia din aceste două cărţi. Cea dintâi ar putea fi numită cu drept cuvânt „o călăuză a preotului”, pe când în a doua, preoţii trec mai la fund şi în frunte e pus norodul. Deosebirea aceasta se poate băga de seamă în cuprinsul cărţii întregi. Deuteronomul nu repetă Leviticul. În versetul 21 al capitolului nostru ni se arată deosebirea mare dintre Israelul lui Dumnezeu şi străin. „Să nu mâncaţi din nici o mortăciune, s-o dai străinului care va fi în cetăţile tale, s-o mănânce, sau s-o vinzi unui străin, căci tu eşti un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău”. Faptul legăturii sale cu Dumnezeu deosebea pe Israel cu desăvârşire de toate neamurile pământului. Asta nu pentru că ei ar fi fost mai buni sau mai sfinţi decât alţii, o, nu, ci Domnul era sfânt şi ei erau poporul Lui: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”.
Copiii lumii acesteia numesc de multe ori pe creştini farisei, pentru că se despart de ei şi nu vreau să ia parte la petrecerile şi desfătările lor; însă ei nu înţeleg ce vorbesc. Dacă un creştin ia parte la deşertăciunile şi prostiile lumii acesteia, e ca şi când un Israelit ar fi mâncat dintr-o mortăciune. Creştinul are, slavă Domnului, o hrană mai bună decât cea pe care i-o poate da lumea. El se hrăneşte cu Pâinea cea vie, care s-a coborât din cer, cu Mana adevărată, şi nu numai atât, dar mănâncă şi „din roadele ţării Canaanului”, care înfăţişează pe Omul Isus înviat şi proslăvit, din cer. Bietul copil neîntors la Dumnezeu din lume, nu ştie nimic despre aceste lucruri. De aceia trebuie să se mărginească în cei poate da lumea. Întrebarea nu este, întrucât lucrurile lumii în sine sunt bune sau rele. Nici un israelit n-ar fi putut sa ştie, că nu-i bine să mănânce dintr-o mortăciune, daca nu i-ar fi spus Cuvântul lui Dumnezeu.
Acesta este punctul cel mai însemnat pentru noi. Nu ne putem aştepta ca lumea să gândească şi să cugete ca noi. Datoria noastră este sa privim totul din punct de vedere dumnezeiesc. Un om al lumii poale să socotească bune şi potrivite unele lucruri, cari sunt nepotrivite pentru un creştin, şi asta numai din pricină că e cretin. Credinciosul adevărat n-are decât această întrebare: „Pot face cutare sau cutare lucru spre slava lui Dumnezeu? Le pot eu pune în legătura cu Numele lui Cristos?”
Creştinul n-are în toate împrejurările decât o piatră de încercare, o călăuză, şi aceasta este Hristos. Tot ce nu-i vrednic de El, de bună-seama, că nu-i vrednic nici de creştin. Inima credincioasă lui Cristos, care umbla după pornirile firii dumnezeieşti, întărâtată de Duhul Sfânt şi călăuzită numai de Scriptură, va şti totdeauna ce e bine sau rău.
Înainte de a trece mai departe, atragem atenţia cititorului asupra sfârşitului versetului 21: „Sa nu fierbi iedul în laptele mamei lui”. Locul acesta este interesant prin faptul, că e întrebuinţat de trei ori în legături felurite. Care-i însemnarea lui şi ce învăţătură cuprinde? El vrea să atragă luarea aminte a poporului lui Dumnezeu, că trebuie să se ferească bine de tot ce-i împotriva firii lucrurilor. Se vede cât de colo că era împotriva firii lucrurilor să fierbi un ied în laptele, care avea să-i fie hrană. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte mult despre ce-i potrivit firii lucrurilor, ce se cuvine. Astfel scrie şi apostolul către Corinteni: „Nu vă învaţă oare şi firea”. Sunt anumite simţiri şi porniri sădite de ziditor în fire, care nu trebuiesc nesocotite. Dumnezeu nu poate lua ca bună o lucrare, care atinge acest simţ firii. Duhul lui Dumnezeu ne călăuzeşte de multe ori în chip mai presus de fire, dar niciodată împotriva firii.