Partea de la urmă a capitolului ne dă câteva învăţături foarte frumoase. Ea ne înfăţişează temelia, centrul şi trăsăturile deosebite ale religiei casnice şi naţionale a lui Israel, Temelia slujbei dumnezeieşti a lui Israel era faptul, că Israel şi ţara lui erau a lui Dumnezeu.

Ei erau, ca să zicem aşa, arendaşii Lui, şi erau datori sa mărturisească acest lucru, la timpuri anumite, prin zeciuiala dată cu credincioşie din toate roadele ţarii lor. „Să iei zeciuiala din tot ce-ţi va aduce sămânţa, din ce-i va aduce ogorul în flecare an”. Trebuiau să recunoască în felul acesta în chip practic dreptul de stăpânire al lui Dumnezeu şi nu trebuiau să piardă din vedere niciodată acest lucru. N-aveau să recunoască pe nimeni altul ca stăpân, decât pe Domnul lor. Cu tot ce aveau, erau ai Lui. Aceasta era temelia religiei lor naţionale.

Pe cât de limpede era hotărâtă temelia religiei lor, tot aşa era şi centrul. Ei aveau să se adune pe locul, unde avea să-Şi aşeze Dumnezeu Numele. Un har scump pentru toţi aceia, care iubeau cu adevărat acest Nume scump. Din locul acesta şi din multe altele vedem ce preţ punea Dumnezeu pe faptul, ca poporul Său să se adune din când în când înaintea Lui. Ii plăcea să-şi vadă poporul adunat înaintea Sa, bucurându-se de legătura cu El şi hrănindu-se împreună din rodul ţării Canaanului. „Şi să mănânci înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locui pe care-l va alege, ca să-şi aşeze Numele acolo, zeciuiala din grâul tău”, „ca să te înveţi sa te temi întotdeauna de Domnul, Dumnezeul tău.”

După judecata unui israelit credincios nu se putea asemăna nici un alt loc cu acela. Oricine iubea cu adevărat pe Domnul, călătorea cu bucurie spre peticelul de pământ, unde îşi aşezase Dumnezeu Numele. Numai celor cari nu cunoşteau pe Dumnezeu, putea să li se para bătătoare la ochi călătoria poporului spre casa lui Dumnezeu, ca să duca acolo zeciuiala, şi mai ales când drumul, pe care trebuiau unii să-l facă, era mai lung. Unii ca aceştia puteau să cugete: „Pentru ce atâta osteneală? De ce n-ar mânca şi acasă?” Dar Israelul lui Dumnezeu avea o pricină însemnată, pentru care călătorea spre locul hotărât de Dumnezeu, şi această pricină era cuprinsă în cuvântul adânc: „Domnul este acolo”. Dacă un iudeu încăpăţânat ar fi rămas acasă sau ar fi mers în alt loc, ales de el, n-ar fi fost acolo nici în legătură cu Dumnezeu şi nici cu fraţii săi. El ar fi trebuit deci să mănânce singur. Afară de aceasta şi-ar fi atras asupra lui judecata lui Dumnezeu, deoarece o astfel de purtare era o urâciune înaintea Domnului. Era numai un loc de adunare şi pe acela î-l alesese Dumnezeu, nu omul. Împăratul Ieroboam cel îngâmfat, s-a amestecat în rânduiala dumnezeiască pentru scopurile sale politice şi a aşezat doi viţei, unul la Betel şi altul în Dan, dar cei care jertfeau acolo, slujeau dracilor, nu lui Dumnezeu. Lucrarea aceasta era o îndrăzneală nelegiuită, prin care Ieroboam a adus judecata lui Dumnezeu asupra sa şi asupra casei sale. În istoria de mai târziu a poporului Israel găsim pomenindu-se deseori de „Ieroboam, fiul lui Nebat”, ca pildă groaznică de nelegiuire pentru toţi împăraţii.

Toţi cei credincioşi din Israel aveau să se găsească neapărat în locul dumnezeiesc de adunare şi nicăieri aiurea. Nu l-ai fi văzut aducând tot felul de dezvinovăţiri ca să stea acasă; nici n-ar fi alergat încoace şi încolo în locuri alese de ei sau de alţii, i-ai fi găsit adunaţi numai acolo unde era Domnul. Era aceasta îngustime? Nu, ci frică şi dragostea de Dumnezeu.

Dar nu numai că Dumnezeu hotărâse un loc de închinare, ci în bunătatea Sa, El se mai îngrijise să facă acest drum cât se poate de uşor pentru poporul Sau. „Poate când te va binecuvânta Domnul, Dumnezeul tău, drumul va fi prea lung, ca să-ţi poţi duce zeciuiala acolo, din pricina depărtării tale de locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul tău, ca să-Şi pună acolo Numele Lui. Atunci să-ţi prefaci zeciuiala în argint, să strângi argintul acela în mână şi să te duci la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul tău… şi să mănânci înaintea Domnului, Dumnezeului tău şi să te bucuri tu şi familia ta”.

Cât de frumos! Domnul în grija şi iubirea Lui, ţinea seama de toate. El înlătură orice greutate din calea poporului Sau, ca să-i dea putinţa să se simtă fericit înaintea Sa. Nu trebuiau oare toţi cei ce iubeau pe Domnul să dorească să împlinească dorinţa inimii Lui, de a vedea adunat în locul hotărât de El pe poporul Său izbăvit? Şi oare n-ar fi dovedit un israelit care ar fi trecut cu vederea prilejul unei astfel de întâlniri, că n-are inimă pentru Dumnezeu şi pentru poporul Sau, şi ce era şi mai rău, că lucrează după voia sa? Dacă unul ca acesta ar fi spus că poate fi fericit şi acasă sau aiurea, nu numaidecât în locul hotărât de Domnul, atunci fericirea aceasta ar fi fost fără temei, de oarece se afla pe calea neascultării şi a trecerii cu vederea a poruncii dumnezeieşti.

Toate acestea cuprind o învăţătură însemnată pentru Biserica lui Dumnezeu din vremea de faţă. Voia lui Dumnezeu a fost atunci şi este şi astăzi, c ai Săi să se adune înaintea Sa în jurul unui centru hotărât de El. Nici un creştin, care mai are lumină dumnezeiasca, nu se va îndoi de acest lucru. Căci pornirile firii dumnezeieşti, îndrumările Duhului Sfânt şi învăţăturile Scripturii călăuzesc pe credincioşi să se adune pentru preamărirea lui Dumnezeu, pentru legătura frăţească şi pentru zidire sufletească. Oricât de deosebita ar fi economia iudaică faţă de cea creştină, sunt totuşi anumite adevăruri mari şi anumite trăsături călăuzitoare, care rămân oricând în picioare, şi între acestea este de bună seamă şi adunarea noastră împreună. Căci aceasta este întemeiată pe o rânduială dumnezeiască, atât în economia veche, cât şi în cea nouă.

Dar, deşi este aşa, nu e vorba înainte de fericirea noastră, măcar că toţi creştinii vor fi cu adevărat fericiţi, când se vor găsi în locul hotărât de Dumnezeu, căci în faţa Domnului este totdeauna bucurie şi binecuvântare şi acolo nu te poţi simţi altfel, decât cu adevărat fericit. E cerul pe pământ pentru copiii lui Dumnezeu, care iubesc Numele Lui, Persoana Lui, se iubesc unii pe alţii ca sa fie împreună în jurul mesei Lui, în jurul Lui însuşi. Ce poate întrece fericirea de a putea să frângem pâinea împreună, în amintirea Domnului nostru scump, sa vestim moartea lui până va veni; să aducem cu un glas laudă lui Dumnezeu şi Mielului; să ne zidim, îndemnăm şi îmbărbătăm unii pe alţii, potrivit cu darul dat fiecăruia de Capul înviat şi proslăvit al Bisericii (Cristos); să ne vărsăm inimile, în dulce legătură frăţească, în rugăciune, cerere, mijlocire şi mulţămiri către Dumnezeu pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi cei în dregătorii, pentru toţi copiii lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu, trupul lui Cristos, pentru lucrul Domnului şi lucrătorii Lui de pe toată faţa pământului. Dar, cum am mai spus, nu este vorba de fericirea noastră. Voia lui Dumnezeu, descoperită în Cuvântul Său sfânt, trebuie să ne călăuzească aici şi pretutindeni. Pentru noi întrebarea este aceasta: Faptul că credincioşii se adună pentru închinare şi zidire sufleteasca este oare potrivit gândului lui Dumnezeu? Dacă da, vai de aceia, care nu vor să facă acest lucru, fie din pricina încăpăţânării, sau din lene, sau din altă pricină. Prin aceasta ei nu numai că îşi păgubesc sufletul lor, dar necinstesc şi pe Dumnezeu, întristează pe Duhul Său şi dispreţuiesc adunarea lui Dumnezeu.

Acestea sunt urmări foarte însemnate, care cer din partea noastră o cercetare amănunţită. În Evrei nise da îndemnul stăruitor, să nu pierdem din vedere adunarea noastră laolaltă, şi aceasta ne dovedeşte ce preţ deosebit şi ce însemnătate are această adunare împreună. Cea dintâi pomenire a acestui adevăr o găsim în Matei 18:20: „Căci acolo, unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, suni şi Eu în mijlocul lor”. Aici avem centrul dumnezeiesc: Numele Meu. Aceasta răspunde locului atât de des întrebuinţat în Deuteronom: „locul pe care-l va alege (Domnul) că să-Şi aşeze Numele acolo”. Nu în altă parte, ci numai acolo.

Întocmai aşa stau lucrurile şi cu Biserica lui Dumnezeu. Şi în mijlocul ei totul e rânduit de Dumnezeu şi orice alegere, părere şi rânduială omenească trebuie înlăturată. Temeiul pe care ne adunăm este dumnezeiesc, este mântuirea. Centrul, în jurul căruia ne adunăm, este dumnezeiesc, este Numele lui Isus. Puterea, prin care ne adunăm, este dumnezeiască; este puterea Duhului Sfânt. Dreptul de a ne aduna este tot dumnezeiesc: este dreptul pe care-l dă Cuvântul lui Dumnezeu.

Toate acestea sunt limpezi şi scumpe, şi ne trebuie doar o credinţa de copil, ca să le prindem şi să le trăim. Dacă însă începem să cerem ajutorul minţii noastre sau să întrebăm părerile omeneşti, ne prăbuşim într-o zăpăceală deznădăjduită, deoarece trebuie să cercetăm atunci toate părerile şi învăţăturile nesfârşitelor partide creştine. Cuvântul scump al lui Dumnezeu este singura noastră scăpare, putere şi autoritate. Daca ni se ia el, nu mai avem nimic. Câtă mângâiere şi câtă linişte ne aduce acest lucru, căci altfel cum am putea şti că suntem adunaţi în jurul centrului dumnezeiesc decât prin Cuvântul lui Dumnezeu? Adevărul despre felul cum trebuie să ne adunăm este tot aşa de lămurit ca adevărul despre mântuire. Toţi creştinii pot şti tot aşa de bine dacă sunt adunaţi pe tărâmul dumnezeiesc, în jurul Persoanei Domnului Isus, prin puterea lui Dumnezeu şi întemeiaţi pe Cuvântul lui Dumnezeu, cum ştiu şi că au mântuirea.

Dacă ne întreabă cineva: „Cum putem şti dacă suntem în jurul centrului pus de Dumnezeu?” răspundem: Numai prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Cum putea Israel să fie sigur de locul hotărât de Dumnezeu pentru adunarea lor? Din porunca Lui limpede. Cuvântul Lui era tot atât de limpede în acest punct ca în toate celelalte. Şi stau oare creştinii acum mai rău decât iudeii din vechime? I-a lăsat oare Dumnezeu pradă îndoielii şi nesiguranţei cu privire la locul lor de închinare, la centrul şi tărâmul întâlnirii lor? Este oare acesta un lucru, cu privire la care fiecare trebuie să facă ce crede el că e bine? Cu neputinţa. După cum Israelul din vechime n-avea nici o îndoială cu privire la locul adunării lor, afară doar când era vorba de neştiinţa întreagă, sau neascultare voită, tot aşa azi pentru creştini este hotărât în Cuvântul lui Dumnezeu, felul cum trebuie să se adune şi aceasta cu o limpezime care ia orice putinţă de dezvinovăţire sau neştiinţă.

Asta nu înseamnă, că pentru creştini ar fi astăzi un loc anumit, unde ar trebui să se adune cu toţii din când în când, ca poporul pământesc al lui Dumnezeu şi cum va mai fi, în curând, cu Israelul adus iar în ţara lui şi cu toate neamurile. „Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mal înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate Neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului”, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui”. Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului” (Isaia 2:2-3). „Toţi cei ce vor mai rămânea din toate Neamurile venite împotriva Ierusalimului, se vor sui în fiecare an să se închine înaintea împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască sărbătoarea corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele” (Zaharia 14:16-17). Din toate aceste locuri se vede că Ierusalimul a fost şi va mai fi centrul lui Dumnezeu pentru Israel şi pentru toate neamurile. Acelaşi lucru se vede în toţi proorocii. A lua aceste locuri ca spuse pentru Biserică sau cer, înseamnă a stâlci cele mai lămurite cuvinte ale Scripturii, înseamnă a amesteca lucrurile cereşti cu cele pământeşti şi a face Cuvântul lui Dumnezeu să se bată cap în cap. În timpul de faţă însă, adică din ziua pogorârii Duhului Sfânt, ca să alcătuiască trupul lui Cristos şi până în clipa, când Domnul Isus Cristos va veni din nou, ca să ia Biserica din lumea aceasta, nu este nici un oraş, nici un loc sfinţit, nici un centru pământesc pentru copiii lui Dumnezeu. Unui creştin i se pare ciudat, sau ar trebui să i se pară, când i se vorbeşte de „locuri sfinte”, sau de un pământ sfânt, după cum unui iudeu i s-ar părea ciudat să i se spună că locul lui de închinare este în cer (vezi Ioan 4:19-24. Faptele 7:48-50; 17:24, 25).

învăţătura Noului Testament de la început până la sfârşit este lămurită cu privire la închinarea creştină. Biserica a dovedit de la începutul istoriei ei o pornire puternică spre o întoarcere la iudaism şi anume nu numai cu privire la învăţătura despre mântuire, ci şi cu privire la slujba dumnezeiască. Creştinii nu numai că au fost duşi înapoi, sub lege, ca să dobândească sfinţenia şi viaţa, ci au fost puşi şi sub ritualul levitic cu privire la slujba şi închinarea lor dumnezeiască. Punctul întâi l-am mai lămurit în capitolul 4 şi 5 al Deuteronomului, dar al doilea nu este mai puţin groaznic în ce priveşte înrâuririle lui asupra întregii vieţi creştineşti.

Gândul Satanei caută totdeauna să scoată Biserica din locul ei ridicat, pe care-l are cu privire la starea ei în Cristos, la viaţa şi închinarea ei. De abia s-a născut Biserica în ziua Rusaliilor şi el a şi început lucrarea de săpare şi nimicire, şi a făcut-o neîncetat, cu stăruinţă drăcească, timp de 19 veacuri. În faţa locurilor limpezi din Scriptura care arata felul închinării creştine, aşa cum o caută astăzi Tatăl şi cu toate că Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti, vedem în cursul veacurilor de istorie creştină o năzuinţă puternică, de a se întoarce la starea de lucruri din economia mozaică. De aici ridicarea unor clădiri mândre, rânduirea unor ceremonii strălucitoare şi altele ca acestea – lucruri care nu se potrivesc deloc cu gândul şi felul de a fi al lui Cristos şi cu învăţătura Noului Testament. Ele dovedesc, cât de mult s-a depărtat biserica mărturisitoare de Duhul şi de Cuvântul Domnului, şi totuşi mulţi se întemeiază tocmai pe aceste lucruri de afară, ca fiind o dovadă de înaintarea uimitoare a creştinismului. Unii dintre cârmuitorii de frunte ai bisericii merg chiar atât de departe, încât spun, că apostolul Pavel a înţeles foarte slab mărimea, la care va ajunge biserica pe pământ. Dar vai! Ce ar spune apostolat Pavel, când ar vedea una din bisericile noastre, cu împodobirea ei, cu ferestrele ei zugrăvite şi când ar auzi sunetele orgii şi cântarea coriştilor. Ah, cititorule, într-adevăr biserica a înaintat, dar nu în bine ci în rău; a mers nu înainte ci înapoi. S-a abătut de la Cristos, de la Tatăl, de la Duhul Sfânt şi de la Cuvântul lui Dumnezeu.

Să ne închipuim că Pavel ar veni într-o Duminică în unul din oraşele noastre. Unde ar găsi el ce a găsit acum 19 veacuri în Troa? (Fapt. 20:7). Unde ar întâlni o adunare de credincioşi adunaţi prin puterea Duhului Sfânt numai în Numele lui Cristos, fără vreun nume deosebit ca să frângă pâinea în amintirea Lui şi să vestească moartea Lui, până va veni El? Aceasta era atunci rânduiala dumnezeiască şi aceasta va trebui să fie şi astăzi. De bună-seamă că apostolul n-ar recunoaşte altceva. El ar căuta ce-i dumnezeiesc şi ar dori să aibă ori ce vrea Dumnezeu ori nimic. Dar unde ar găsi aşa ceva? Unde ar trebui să meargă ca să găsească masa Domnului aşa cum a rânduit-o Domnul în noaptea când a fost vândut?

N-ar stărui el oare şi astăzi ca să se păstreze masa Domnului în acelaşi fel cum a primit-o şi el de-a dreptul de la Domnul slavei şi cum a dat-o prin Duhul, credincioşilor din Corint într-o epistolă îndreptată „către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Cristos, Domnul lor şi Domnul nostru”? Ar fi cu neputinţă, ca Pavel să înveţe în veacul întâi rânduiala lui Dumnezeu şi în veacul al douăzecilea neorânduiala oamenilor. Omul n-are dreptul să se atingă de vreo rânduială dumnezeiască. N-are dreptul să schimbe nici o iotă din rânduiala dumnezeiască a cinei Domnului, după cum un iudeu n-avea dreptul să taie din lege nici un cuvânt, cu privire la paşte.

Încă o dată, unde ar putea astăzi Pavel să ia loc la masa Domnului, în mijlocul unei adunări de credincioşi, adunaţi numai pe temeiul unităţii trupului, în jurul unui singur centru, a Numelui lui Isus, prin puterea Duhului Sfânt şi pe temeiul Cuvântului lui Dumnezeu? Unde ar găsi el o adunare, în mijlocul căreia ar putea sluji cu darurile sale, neatârnat de orice împuternicire sau numire omenească? Punem întrebările acestea cugetului şi inimii cititorului, încredinţaţi, că astfel de adunări se găsesc în felurite locuri şi că Pavel ar putea lucra în mijlocul lor, deşi având de luptat cu multă slăbiciune şi multă lipsă. Cu părere de rău trebuie să spunem, că ele sunt deseori mici şi singuratice faţă de mulţimea mare a creştinilor, care se adună în altfel.

Ni se va răspunde poate, că dacă cineva ar şti că vine Pavel, i-ar da voie cu plăcere să slujească. Însă Pavel nici n-ar căuta şi nici n-ar primi această învoială. El ne spune limpede în Galateni 1:1, că a primit slujba „nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Cristos şi prin Dumnezeu Tatăl, care l-a înviat pe Isus din morţi”. Dar nu numai atâta, ci apostolul n-ar sta la masa Domnului, decât dacă aceasta ar fi rânduită pe tărâmul unităţii trupului şi potrivit rânduielii Noului Testament. El ar spune: „Ori aceasta, ori nimic”. El n-ar recunoaşte vreun amestec omenesc în rânduielile dumnezeieşti sau vreo temelie nouă a adunării, o organizaţie nouă, vreun sistem omenesc religios oricât de frumos şi oricum s-ar numi. Dimpotrivă, el ar spune din nou cuvintele: „Nu este decât un trup şi un Duh”. „Căci o pâine şi un trup suntem noi, cei mulţi, care luam o parte din aceeaşi pâine”. Cuvintele acestea se îndreaptă către toţi aceia, care cheamă în vreun loc Numele Domnului şi ele rămân în picioare, cât va fi biserica pe pământ.

Nu putem părăsi cu nici un preţ adevărurile dumnezeeşti cu privire la adunarea şi unitatea credincioşilor. Îndată ce încep a se alcătui biserici şi comunităţi, societăţi, se lucrează împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, a gândului lui Cristos şi a lucrării Duhului Sfânt. Omul nu poate face o biserică, cum nu poate face nici lumea. Biserica este ceva cu totul dumnezeiesc. Duhul Sfânt s-a pogorât la Rusalii ca să alcătuiască Biserica lui Dumnezeu, trupul lui Cristos şi aceasta este singura biserică şi singurul trup, pe care-l recunoaşte Scriptura. Toate celelalte nu se potrivesc cu Dumnezeu, deşi sunt poate apărate de mii de creştini adevăraţi.

Am dori însă ca cititorul să nu ne înţeleagă greşit. Nu vorbim de mântuire, de viaţa veşnică, de punerea într-o stare după voia lui Dumnezeu, ci despre temeiul dumnezeiesc, după care ar trebui să se adune creştinii la masa Domnului. Mii de creştini au trăit de pildă, în biserica romano-catolică şi au murit în ea, dar biserica romano-catolică nu este Biserica lui Dumnezeu şi nici aşa zisa „jertfă fără de sânge” nu-i cina Domnului. Dacă deci ctitorul crede, că poate să rămână într-un sistem religios omenesc greşit, sub cuvânt că aceasta nu stânjeneşte mântuirea sufletului său, e zadarnic să mai stăm cu el de vorbă în privinţa aceasta. Dar care inimă iubitoare de Cristos s-ar putea mulţămi cu acest temei? Ce s-ar fi crezut despre un iudeu, care s-ar fi mulţumit să fie un copil al lui Avraam care s-ar fi folosit de via sa, de smochinul său, de turmele sale şi nu s-ar fi gândit să se închine în locul, în care îşi aşezase Dumnezeu Numele? Care iudeu credincios n-ar fi iubit acest loc? „Doamne, eu iubesc locaşul Casei Tale şi locul în care locuieşte slava Ta” (Psalmul 26:8).

Iar când Israel a fost dus în robie din pricina păcatelor sale, auzim pe cei credincioşi dintre ei izbucnind în plângerea: „Pe malurile râurilor Babilonului şedeam jos şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion. În sălciile din ţinutul acela ne atârnaserăm arfele. Căci acolo biruitorii noştri ne cereau cântări şi asupritorii noştri ne cereau bucurie zicând: Cântaţi-ne câteva din cântările Sionului!”. Cum să cântăm noi Cântările Domnului pe un pământ străin? Dacă te voi uita, Ierusalime, să-şi uite dreapta mea destoinicia ei! Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele” (Psalmul 137).

Tot aşa vedem pe Daniel, acest slujitor credincios şi mult iubit al lui Dumnezeu, îngenunchind de trei ori pe zi, în odaia sa, care avea fereastra deschisă spre Ierusalim, deşi ştia că pentru aceasta va fi aruncat pradă leilor. Faptul că el se ruga cu faţa spre Ierusalim era oare numai o credinţa deşartă iudaica? Nu. Dimpotrivă, era desfăşurarea steagului dumnezeiesc în mijlocul urmărilor celor mai înjositoare şi ruşinoase ale prostiei şi păcatelor lui Israel. Fără îndoială că Ierusalimul era dărâmat, dar gândurile lui Dumnezeu cu privire la Ierusalim nu erau dărâmate. Ierusalimul era şi rămânea centru Lui pentru poporul Sau pământesc. „Ierusalime, tu eşti zidit ca o cetate făcută dintr-o bucată! Acolo se suie seminţiile, seminţiile Domnului, după legea lui Israel, ca să laude Numele Domnului. Căci acolo sunt scaunele de domnie pentru judecată, scaunele de domnie ale casei lui David. Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului. Cei ce te iubesc, să se bucure de odihnă. Pacea să fie între zidurile tale şi liniştea în casele tale domneşti! Din pricina fraţilor şi prietenilor, doresc pacea în sânul tău. Din pricina Casei Domnului, Dumnezeului nostru fac urări pentru fericirea ta” (Psalmul 122).

Şi după cum Ierusalimul a fost şi va fi centrul pământesc ales de Dumnezeu, tot aşa nici biserica lui Dumnezeu n-ar trebui să recunoască alt centru decât numai Numele slăvit şi nespus de scump al lui Isus. „Unde se aduna doi sau trei în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. Ce scump centru! Noul Testament nu-l arată decât pe El, şi numai în jurul Lui aduna Duhul Sfânt pe creştini. Nu e vorba deci unde suntem adunaţi, în Ierusalim sau în Roma, Paris sau Londra, ci numai: cum suntem adunaţi.

Dar să nu uităm că aceasta trebuie să fie ceva dumnezeiesc. Nu e de nici-un folos să spunem că suntem adunaţi în Numele lui Isus (sau pentru Numele Lui), dacă nu este de fapt şi cu adevărat aşa. Cuvântul pe care-l spune Iacov cu privire la credinţă, se poate întrebuinţa cu aceeaşi putere cu privire la centrul adunării noastre. „Ce foloseşte, fraţii mei, dacă cineva spune: „Mă adun în Numele lui Isus?” Dumnezeu vrea să aibă un fapt adevărat. Şi deşi este adevărat că nici un credincios, care doreşte să fie credincios lui Cristos, n-ar recunoaşte alt centru, decât numai Numele lui Isus, este totuşi cu putinţă, ca mulţi sa spună că se găsesc pe acest tărâm sfânt, în timp ce toată viaţa şi întovărăşirile lor, purtările şi felul lor de a fi, dovedesc că nu trăiesc în puterea celor ce mărturisesc.

Apostolul spune Corintenilor, că va veni şi va vedea „nu vorbele, ci puterea celor ce s-au îngâmfat”. Am vrea să întipărim în inima cititorului marea răspundere, de a cântări acest lucru în faţa Domnului şi în lumina Noului Testament. Dea Domnul, ca să nu socotească lucrurile acestea ca ceva neînsemnat! Adevărul acesta este dimpotrivă foarte însemnat, întrucât e vorba de cinstea Domnului şi de păstrarea adevărului Său. Aceasta este singura măsură cu ajutorul căreia putem judeca, dacă ceva este însemnat sau nu. Vai de iudeul, care fiind nepăsător, ar fi mers pe căile sale şi ar fi urmat gândurile sale. Dar un creştin de azi este oare mai puţin răspunzător când lucrează împotriva voii lui Dumnezeu, descoperite limpede şi nu bagă în seamă învăţăturile Noului Testament cu privire la adunarea credincioşilor, la unitatea trupului lui Cristos, la cina Domnului?

Să ne aruncam în sfârşit o privire asupra părţii de la urmă a capitolului nostru, care cuprinde câteva învăţături practice şi foarte însemnate: „După trei ani, să scoţi toată zeciuiala din venitul tău din anul al treilea, şi s-o pui în cetăţile tale. Atunci să vină Levitul, care n-are nici parte, nici moştenire cu tine, străinul, orfanul şi văduva, care vor fi în cetăţile tale, şi să mănânce şi să se sature, pentru ca Domnul, Dumnezeul tău, să te binecuvinteze în toate lucrările pe care le vei face cu mâinile tale”. Aici întâlnim o privelişte casnică plăcută, o arătare mişcătoare a felului de a fi al lui Dumnezeu şi o descoperire minunată a harului ţi bunătăţii Dumnezeului lui Israel. Zeciuiala era a Lui, însă El voia sa le facă cinstea ca ei să înveselească prin El inimile altora.

Cuvintele: „să vină, să mănânce, să se sature”, cuprind o drăgălăşie deosebită. Ele se potrivesc atât de mult cu Dumnezeul nostru, cel totdeauna plin de îndurare. Bucuria Lui este sa împlinească nevoile tuturora. El îşi deschide mâna şi potoleşte dorinţa oricărei fiinţe vii, şi nu numai atâta; bucuria Lui mai este să facă din ai Săi nişte canale prin care sa se verse îndurarea şi bunătatea Lui. Cuprinsul versetelor 28 şi 29 îl vom cerceta când vom vorbi de capitolul 26.