„Domnul mi-a zis: „Spune-le: „Nu vă suiţi şi nu vă luptaţi căci Eu nu sunt în mijlocul vostru; nu căutaţi sa fiţi bătuţi de vrăjmaşii voştri”. Eu v-am spus, dar n-aţi ascultat, ci v-aţi răzvrătit împotriva poruncii Domnului, şi v-aţi suit semeţi în munte. Atunci Amoriţii, care locuiau pe muntele acesta, v-au ieşit înainte şi v-au urmărit ca albinele; v-au bătut din Seir până la Horma” (versetul 42-44).
Domnul nu putea să-i însoţească pe drumul voii lor şi al răzvrătirii. Şi fără starea de faţă a lui Dumnezeu, Israel nu se putea lupta cu Amoriţii. Dacă Dumnezeu este cu noi, şi pentru noi, biruim în toate locurile. Dar nu ne putem bizuii niciodată pe ajutorul lui Dumnezeu dacă nu ne găsim pe cărarea ascultării. Este cea mai mare prostie să credem ca Dumnezeu e cu noi când mergem pe drumuri sucite, „Numele Domnului este un turn tare, cel neprihănit fuge în el şi stă la adăpost” (Proverbe 18:10). Dacă, însă, nu ducem o viaţă de sfinţenie practică, e împotriva voii lui Dumnezeu să spunem că avem în Dumnezeu turnul nostru cel tare.
Dumnezeu vrea şi poate să ne ajute în adâncurile slăbiciunii noastre, numai dacă ne mărturisim deschis şi curat starea noastră adevărată, „încrede-te în Domnul şi fă binele” (Psalm 37. 3). Asta e rânduiala dumnezeiască. Însă a vorbi de încredere în Dumnezeu şi a face în acelaşi timp răul, înseamnă a întoarce harul Dumnezeului nostru în fără de lege. Această stare ne dă în totul în mâinile Satanei, care caută să ne strice. „Căci Domnul îşi întinde privirile peste tot pământul ca să sprijinească pe aceia, a căror inimă este întreagă a Lui” (2 Cronici 16:9). Dacă avem un cuget bun putem merge cu capul ridicat, şi putem trece prin toate greutăţile; dar, a încerca să păşeşti pe cărarea credinţei, cu un cuget rău, este o încercare zadarnică, şi în acelaşi timp primejdioasă.
Putem să ţinem scutul credinţei sus numai când suntem încinşi cu cingătoarea adevărului şi când pieptul este acoperit cu pavăza sfinţeniei.
Pentru creştini e foarte însemnat să caute în toate privinţele sfinţenia vieţii. „De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Fapt. 24:16). Apostolul Pavel sfătuia totdeauna să poarte pavăza şi să se îmbrace cu acea pânză albă de in subţire, care este sfinţenia sfinţilor. Şi noi ar trebui să facem aşa. Ţinta noastră sfântă să fie a merge înainte, zi de zi şi cu pas hotărât, pe cărarea datoriei şi a ascultării. Pe această cărare ne putem aştepta totdeauna să avem, din partea lui Dumnezeu, bunăvoinţă şi ajutor, ne putem baza de El, ne putem găsi în El toate izvoarele noastre, ne putem înveli în credincioşia Lui, şi putem călătorii astfel spre patria noastră cereasca, într-o legătură de pace şi închinare sfântă.
Aceasta nu înseamnă că nu mai putem privi spre Dumnezeu în slăbiciunea şi în greşelile noastre atunci când am greşit şi am păcătuit. Urechea Lui e întotdeauna deschisa pentru strigătul nostru. „Dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu este credincios şi drept ca să ni le ierte şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Iertarea dumnezeiască este nemărginită, deoarece nu se poate mărginii preţul jertfei de ispăşire, a puterii şi a lucrării sângelui lui Cristos, a Fiului lui Dumnezeu, care ne curăţeşte de orice păcat, şi a lucrării de mijlocire a marelui nostru Preot, care poate mântui, pe deplin, pe cel ce se apropie de Dumnezeu prin El.
Toate acestea sunt o adevărată binecuvântare şi sunt arătate lămurit în Sfânta Scriptura. Însă nu ne este îngăduit să amestecăm mărturisirea păcatelor şi iertarea, care îi urmează, cu sfinţenia practică. Acestea sunt două stări felurite în care putem striga către Dumnezeu. Îl putem chema când suntem într-o zdrobire adâncă, sau când avem un cuget bun şi o inimă care nu ne osândeşte. În amândouă cazurile, El ne poate asculta. Însă aceste două stări ale inimii sunt foarte depărtate, unele de altele, şi ele stau cu totul împotriva acelei nepăsări şi împietriri a inimii, care îndrăzneşte să ceară ajutorul lui Dumnezeu cu toată lipsa de sfinţenie practică şi cu toată neascultarea vădită. Tocmai lucrul acesta trebuie să fie atât de grozav în ochii lui Dumnezeu şi are ca urmare judecăţile Lui straşnice. El recunoaşte sfinţenia practică şi poate ierta pe deplin şi liber păcatul, dacă e mărturisit cinstit; dar a-ţi închipui că poţi să te încrezi în Dumnezeu, şi să mergi în acelaşi timp pe cărarea neascultării, e nelegiuire curata.
„Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: „Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului. Căci numai dacă vă veţi îndrepta căile şi faptele, dacă veţi înfăptui dreptatea unii faţă de alţii, dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta, şi dacă nu veţi merge după alţi dumnezei, spre nenorocirea voastră, numai aşa vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri, din veşnicie în veşnicie. Dar iată ca voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, care nu slujesc la nimic. Cum? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strâmb, aduceţi tămâie lui Baal, mergeţi după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi! Şi apoi veniţi sa vă înfăţişaţi înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemai Numele Meu şi ziceţi „Suntem izbăviţi!”… ca iarăşi, să faceţi toate aceste urâciuni!” (Ieremia 7:4-10).
Dumnezeu doreşte „adevăr lăuntric”, şi dacă oamenii spun că au adevărul fără de sfinţenie, trebuie să se aştepte la judecata Lui dreaptă. Locul din pasajul prorocului Ieremia pomenit mai sus se potriveşte şi pentru creştini, deşi e scris anume pentru bărbaţii din Iuda şi pentru locuitorii din Ierusalim. În 2 Timotei versetul 3, vedem că toate grozăviile păgânismului, zugrăvite în Romani 1, vor învia, iar în vremurile din urmă în haina unei mărturisiri creştine şi în legătură cu o „formă” de temere de Dumnezeu. Care poate fi sfârşitul unei astfel de stări? Mânie nemaipomenită! Judecăţile cele mai grele sunt păstrate pentru mulţimea mare a aşa-zişilor creştini cu numele. Se apropie repede clipa când cei iubiţi şi răscumpăraţi, cu sânge de Dumnezeu, vor sta cu totul împotriva acelei nepăsări şi vor fi luaţi din această lume, numită „creştină”, ca să fie totdeauna lângă Domnul, în acea ţară frumoasă a iubirii, pregătită pentru ei, în Casa Tatălui. Atunci vor fi trimise asupra creştinătăţii întregi acea „lucrare de rătăcire” (2 Tesaloniceni 2:11), şi anume, asupra ţărilor în care a luminat lumina, în care s-a propovăduit o evanghelie slobodă, s-a răspândit Biblia cu milioanele, şi unde atâţia mărturisesc Numele lui Cristos şi se numesc creştini, dar nu trăiesc după voia Lui.
Şi pe urmă? Ce va urma după toate acestea? Vreo nouă mărturie? O lucrare şi străduinţă nouă a îndurării îndelung răbdătoare a lui Dumnezeu? Nu pentru creştinătatea cu numele. Nu pentru cei ce-au lepădat evanghelia lui Dumnezeu! Păgânii vor auzi evanghelia veşnică, evanghelia împărăţiei, însă pentru creştinătatea cea atât de depărtată de adevăr, pentru „butucul de vie al pământului”, nu rămâne decât mânia Celui Atotputernic; nimic decât întunericul veşnic, care arde cu foc şi pucioasă. Iată adevărul lui Dumnezeu.