Ce trist! Şi totuşi cum putea să fie altfel? Dacă nu vroiau să intre, prin credinţă curată, în ţară, nu le rămânea decât să se întoarcă în pustie. Dar nu vroiau să se supună nici acestei porunci. Nu vroiau să se folosească nici de binecuvântarea harului şi nici să se plece sub porunca lui Dumnezeu. „Voi aţi răspuns şi mi-aţi zis: „Am păcătuit împotriva Domnului, ne vom sui şi ne vom bate, cum ne-a poruncit Domnul, Dumnezeul nostru”. Şi v-aţi încins fiecare armele şi v-aţi încumetat să vă suiţi pe munte” (versetul 41).
Lucrurile acestea păreau o zdrobire şi o judecare de sine, dar nu erau. E foarte uşor să zici „Am păcătuit”. Şi Saul a spus aşa ceva, nu însă din inimă, şi fără să simtă cu adevărat ceea ce spusese. Ce preţ aveau vorbele lui, se vede din rugămintea, pe care o face lui Samuel îndată după aceea. „Acum, te rog, cinsteşte-mă în faţa bătrânilor poporului meu”. Ce nepotrivire! „Am păcătuit” şi totuşi „cinsteşte-mă”! Cât de schimbată ar fi fost vorbirea lui, dacă şi-ar fi recunoscut păcatul! Totul nu era însă decât părere şi înşelare. Să ne închipuim un bărbat mândru, plin de sine, care rosteşte fără să simtă vorbele acelea, şi pe urmă vrea să se închine, de formă, lui Dumnezeu, ca să caute cinste pentru sine! S-ar putea ceva mai trist? Ce batjocorire grozavă a lui Dumnezeu, care se bucură de „adevărul dinlăuntru”, şi care caută închinători în duh şi în adevăr! Cel mai slab suspin al unei inimi înfrânte şi zdrobite este scump lui Dumnezeu, însă formele goale ale unei religiozităţi din afară, care au ca ţintă ridicarea omului în ochii săi şi în faţa semenilor, îl batjocoresc O mărturisire cu buzele fără simţirea inimii nu are nici un preţ. Nu-i greu sa spui: „Am păcătuit”. Dar de câte ori nu dovedeşte tocmai o astfel de mărturisire grăbită că păcatul nu este simţit cu adevărat, şi că inima este împietrită şi nezdrobită! Cugetul simte că are nevoie de o oarecare mărturisire a păcatelor, dar nu ştiu dacă este ceva ce împietreşte mai tare inima decât obiceiul de a mărturisi păcatul fără a-l simţii în inimă. Eu cred că mărturisirea neîncetată a păcatelor, obiceiul de a spune pe de rost, în faţa lui Dumnezeu, o formulă de mărturisire, a fost, de la început, una din capcanele cele mai primejdioase pentru creştinătate. Şi pot să adaug că şi între creştinii adevăraţi este destul „formalism”. Fără să aibă chiar forme bine aşezate, inima îşi face cu plăcere „formele” după cum vedem cu toţii, mai mult sau mai puţin.
Tot aşa s-a întâmplat şi cu Israel la Cades. Mărturisirea lor era fără preţ, pentru că nu era din inimă. Daca ar fi simţit ce spuneau, s-ar fi plecat sub greutatea judecaţii lui Dumnezeu şi ar fi luat cu smerenie asupra lor urmările păcatului lor. Nu-i dovadă mai limpede a unei zdrobiri adevărate decât supunerea sub mâna tare a lui Dumnezeu. Să ne uităm de pildă la Moise. El şi-a plecat capul sub pedeapsa dumnezeiască. El a zis: „Domnul s-a mâniat şi pe mine din pricina voastră şi a zis: „Nici tu nu vei intra în ea. Iosua, fiul lui Nun, slujitorul tău, va intra în ea; întăreşte-l căci el va pune pe Israel în stăpânirea ţarii aceleia”.
Deşi aduce aminte norodului că e vinovat de faptul îndepărtării lui din ţară, nu auzim totuşi din gura lui nici un singur cuvânt de nemulţumire şi cârtire. Moise se pleacă smerit sub judecata lui Dumnezeu. Şi nu numai că e mulţumit să fie pus în urma altuia, dar mai şi întăreşte pe urmaşul său, fără să arate nici cea mai mică urmă de răutate şi părere de rău. Pentru el era de ajuns că Dumnezeu era slăvit, şi nevoile adunării împlinite. El nu avea grijă de sine sau de nevoile sale, cât de slăvirea lui Dumnezeu şi de binecuvântarea poporului Său.
Norodul însă a arătat altfel de stare sufletească. Ei spuneau: „Ne vom sui şi ne vom bate”. Ce gând nebun!
Când Dumnezeu le-a poruncit şi i-a îndemnat prin slujitorul său credincios să pornească şi sa la în stăpânire tara. au întrebat: „Unde să ne suim?” Iar când li s-a poruncit să se întoarcă în pustie, au răspuns: „Ne vom sui şi ne vom bate!”