Ajungem acuma la versetele de la sfârşit ale capitolului nostru. Ele mai cuprind câteva îndrumări însemnate pentru noi. Întâi vedem cârmuirea dumnezeiască lucrând foarte puternic şi pătrunzător. Moise istoriseşte duios pricina îndepărtării lui din ţara făgăduinţei. Domnul s-a mâniat şi pe mine din pricina voastră şi a zis: „Nici tu nu vei intra în ea” (versetul 37).

Să ne uitam cu băgare de seama la cuvintele: „din pricina voastră”. Adunarea avea nevoie să i se aducă aminte că ea era vinovată, că Moise, acest slujitor iubit al lui Dumnezeu, nu avea voie să treacă Iordanul şi să intre în ţara făgăduinţei. E drept că el „vorbise uşuratic cu buzele sale”, însă ei i-au întărâtat duhul. Lucrul acesta ar fi trebuit să îi mişte adânc. Nu numai ca prin necredinţa lor au pierdut singuri cinstea de a intra în ţară, ci au fost şi pricina îndepărtării lui Moise, deşi el dorea mult să vadă acel munte bun şi Libanul (Psalm 106:33).

Cârmuirea morală a lui Dumnezeu este un adevăr straşnic. Mintea omeneasca poate să se mire de felul cum câteva vorbe necugetate, o rostire grăbită, pot să fie pricina ca un slujitor, aşa de credincios al lui Dumnezeu, să nu aibă voie să vadă ceea ce dorea atât de mult. Dar, trebuie să ne plecăm capul, închinându-ne smeriţi şi cu respect sfânt, nu să cercetăm şi să judecăm. „Oare judecătorul pământului întreg nu e drept?” De bună seamă că El nu poate face nici o greşeală: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule atotputernic, drepte şi adevărate sunt căile Tale, împărat al Neamurilor” (Apocalipsa. 15:3) „Dumnezeu este înfricoşat în adunarea cea mare a sfinţilor şi de temut pentru toţi cei ce stau în jurul Lui” (Psalm 87:7). „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”, şi „grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10:31; 12:29).

Oare harul, sub a cărui stăpânire ne găsim, ca şi creştini, nu e nepotrivit cu această cârmuire morală a lui Dumnezeu? Nicidecum. Şi astăzi e tot aşa de adevărat, cum a fost întotdeauna, că „ce seamănă omul aceia va culege”. Ar fi deci o greşeală primejdioasă să creadă cineva că nu trebuie să ia în serios căile şi lucrările cârmuirii dumnezeieşti din pricina harului dumnezeiesc. Harul şi cârmuirea sunt două lucruri felurite şi nu trebuiesc amestecate. Harul poate să ierte, dar roţile carului de cârmuire al lui Dumnezeu se rostogolesc înainte, cu putere zdrobitoare. Harul a iertat păcatul lui Adam, însă cârmuirea lui Dumnezeu l-a izgonit din grădina Eden ca să-şi mănânce pâinea în sudoarea feţii, în mijlocul spinilor şi mărăcinilor unui pământ blestemat. Harul a iertat păcatul lui David, însă paloşul cârmuirii dumnezeieşti a atârnat deasupra casei lui, până la moarte. Batşeba a fost mama lui Solomon, dar Absalon a făcut o răzvrătire. La fel a fost şi cu Moise. Harul l-a adus pe culmea muntelui Pisga şi i-a arătat de acolo ţara, dar cârmuirea morală o lui Dumnezeu l-a oprit, hotărât, ca să intre în ea. Pe lângă aceasta, Moise în slujba sa ca întemeietor al sistemului legii, nu a putut să ducă norodul în tară. El nu putea face lucrul acesta, însă aceasta nu schimbă nimic din adevărul despre care am vorbit. Nici în capitolul 20 din Numeri, şi nici în capitolul 1 din Geneza, nu găsim ceva despre Moise în ce priveşte slujba sa. El stă personal înaintea poporului şi nu îi e îngăduit să intre în ţară, pentru că a vorbit necugetat cu buzele sale.

O, de am cântării cu toţii, cum se cuvine, în faţa. lui Dumnezeu, acest adevăr însemnat şi practic! Cu cât vom pătrunde mai mult în cunoaşterea harului, cu atât vom simţi mai mult străşnicia cârmuirii dumnezeieşti şi vom da dreptate căilor ei. Suntem în primejdie să luăm învăţătura despre har în chip uşuratic şi să nu punem, astfel, inima şi viaţa sub înrâurirea sfinţitoare a acestei învăţături. Nu-i nimic mai păgubitor decât o cunoştinţă pe dinafară a învăţăturii despre mântuirea prin har. Ea deschide poarta tuturor felurilor de rele. De aceea nu găsim cuvinte destule ca să spunem înaintea cititorilor noştri, sus şi tare, adevărul despre cârmuirea înaltă a lui Dumnezeu, mai ales într-o vreme ca a noastră, când se simte pornirea grozavă de a suci harul lui Dumnezeu şi a face din el pricină de păcătuire. Să păcătuim, căci suntem sub har.