În partea a doua a capitolului nostru poporul lui Dumnezeu e îndemnat să se păzească de alt laţ al vrăjmaşului.

Aici nu mai este vorba de prooroci mincinoşi sau visători de vise. În faţa înrâuririi acestora pot sta în picioare mii de oameni, care cad pradă puterii pornirilor fireşti. E greu să stai împotriva acestora. Trebuie o predare deplină, un ochi curat, o hotărâre tare a inimii, ca să ne împotrivim celor pe cari-i iubim. Despărţirea de un prooroc mincinos sau de un visător, cu care n-avem nici o legătură, nu-i nimic pe lângă greutatea încercării, la care suntem puşi când suntem chemaţi să ne împotrivim soţiei, fratelui iubit, sorei noastre scumpe sau prietenului bun. Totuşi nu trebuie să dăm nimic de la noi, când e vorba de drepturile lui Dumnezeu, ale lui Cristos şi ale adevărului. Dacă cineva vrea să se folosească de legătura pornirilor noastre fireşti, ca să ne împiedice sa urmăm pe Cristos, trebuie să ne împotrivim cu toată puterea şi fără şovăire. „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26).

Însuşi Dumnezeu a rânduit legăturile noastre fireşti şi fiecare din ele îşi are trăsăturile ei deosebite, a căror împlinire se potriveşte foarte bine cu gândurile lui Dumnezeu. Duhul Sfânt a dat în felurite epistole învăţături pentru bărbaţi şi femei, părinţi şi copii, slugi şi stăpâni. Prin aceasta El dă acestor legături şi drepturilor şi datoriilor izvorâte din ele, pecetea întăririi dumnezeieşti. Locurile din Luca 14 şi Deuteronom 13 se potrivesc numai atunci, când acele legături şi porniri se ridică şi sunt o piedică în faţa drepturilor lui Dumnezeu şi ale lui Cristos. Numai atunci trebuiesc tăgăduite şi date morţii.

În viaţa singurului Om desăvârşit, care a trăit vreodată pe acest pământ (Isus), vedem cât de frumos a ştiut să stea El în faţa feluritor cereri, care se apropiau de El ca om şi slujitor. El a spus mamei sale:.Femeie, ce ai ta cu Mine?” şi totuşi a avut la vremea potrivită, cea mai gingaşă grijă pentru ea şi a lăsat-o în seama ucenicului, pe care-l iubea. El a spus părinţilor săi: „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” În acelaşi timp însă a plecat cu ei şi li s-a supus. Atât învăţăturile Sfintei Scripturi, cât şi felul de a se purta al lui Cristos, în timpul vieţii Lui pământeşti, ne învaţă cum trebuie să împăcăm cererile firii cu ale lui Dumnezeu.

Dar poate că cititorul va găsi o greutate în faptul, că nu poate uni felul de a se purta, care li se porunceşte izraeliţilor în capitolul nostru, cu un Dumnezeu al iubirii şi cu harul şi bunătatea Noului Testament.

În cercetarea celor dintâi capitole ale acestei cărţi, am mai avut prilejul să arătăm căile de stăpânire morală a lui Dumnezeu în legătură cu Israel şi Neamurile, înainte de toate, nu trebuie să pierdem din vedere deosebirea dintre cele două tărâmuri, al legii şi al harului. De altfel vom găsi totdeauna greutăţi în locuri ca Deuteronom 13:9-10. Marea temelie a Iudaismului era dreptatea, iar a creştinismului este harul, harul curat, fără condiţii. Dacă am înţeles acest fapt, piere orice greutate. Pentru Israel era drept şi se potrivea cu gândurile lui Dumnezeu, să-şi omoare vrăjmaşii. Dumnezeu le poruncise acest lucru. Tot aşa pentru ei era drept şi potrivit stării lor, să omoare pe orice mădular ai adunării, care ar fi cercat să-i îndemne la închinarea la Idoli. Toate acestea se potriveau cu temeiurile legii şi stăpânirii morale a lui Dumnezeu, sub care erau puşi, potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu.

În tot Vechiul Testament vedem că Dumnezeu a stăpânit peste Israel şi peste lumea în legătură cu Israel pe temeiul dreptăţii. Şi cum a fost în trecut, aşa va fi şi în viitor. „Atunci împăratul va împărăţi cu dreptate şi voievozii vor cârmui cu nepărtinire” (Isaia 62:1).

În creştinism vedem dimpotrivă cu totul altceva. Dacă deschidem Noul Testament şi ascultăm învăţăturile Fiului lui Dumnezeu, simţim că ne găsim pe alt tărâm. Tragem în piept aerul unui har curat, şi fără vreo mărginire.

Să citim, de pildă, cuvântarea lui Isus de pe munte, această minunată strângere de adevăruri de temelie din împărăţia cerurilor şi vom vedea îndată deosebirea foarte mare dintre tărâmul iudaic şi cel creştin. Ce era drept şi potrivit pentru un iudeu, poate fi greşit şi nepotrivit pentru un creştin. Domnul şi Învăţătorul nostru a învăţat singur, că ai Lui nu trebuie să se poarte ca cei din vechime. Temeiul Vechiului Testament era dreptatea, temeiul Noului Testament este harul.

„Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.” Dar Eu vă spun: „Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ţi cere, dă-i, şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine. Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău” Dar Eu vă spun: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5:38-48).

Şi cum învăţa, aşa şi trăia Cristos. El nu mergea la judecată ca să-şi capete dreptul Său. El nu se bizuia pe puterea lumească şi nici nu sa apărat. El nu răsplătea răul cu rău. Când ucenicii Săi, neînţelegând adevărurile cereşti pe care le învăţa şi întreg felul Său de a fi, au cerut foc din cer asupra unui sat samaritean, care n-a vrut să-L primească, El i-a mustrat cu vorbele: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi: „Şi îndată după aceasta citim următoarele: „Şi au plecat într-alt sat” (Luca 9:55-56).

Felul de a lucra al lui Ilie, care a făcut să cada foc din cer asupra trimişilor unui împărat nelegiuit, se potrivea cu duhul şi adevărurile de temelie ale economiei, în care se găsea. Dar Domnul era martorul desăvârşit şi înfăţişarea dumnezeiască al unui alt şir de lucruri. Viaţa Lui a fost de la început până ta sfârşit o viaţă de predare desăvârşită pentru alţii. El nu şi-a cerut niciodată drepturile. A venit ca să slujească şi să dea, ca să fie astfel în orice chip icoana lui Dumnezeu şi arătarea deplină a Tatălui. Felul de a fi al Tatălui se răsfrângea în orice cuvânt sau lucrare a Lui, în fiecare privire, în fiecare mişcare a Lui, iar El este şi pilda noastră cea mare, în orice privinţă. Purtarea şi viaţa creştinului trebuie să se potrivească cu învăţătura şi cu viaţa Lui. Cum am putea şti altfel cum să trăim, decât numai ascultând cuvintele Lui şi cercetând căile Lui? Dacă pentru noi ar fi bune temeiurile şi învăţăturile economiei mozaice, de bună-seamă ca ar fi bine să ne scoatem drepturile în faţa judecatei şi să răsplătim răul cu rău. Ce s-ar face însă atunci învăţătura şi pilda Domnului şi a Mântuitorului nostru? Ce s-ar face învăţăturile Noului Testament?

Dar poate că ni se va pune aici vechea întrebare care se aude de multe ori: „Ce ar ajunge lumea cu toate aşezămintele ei dacă ar fi ca temeiuri de acestea să stăpânească peste tot?” Răspundem: lumea, aşa cum e astăzi, ar înceta. Răutatea de faţă nu poate sta niciodată alături de temeiurile cereşti; dar se vede că şi temeiurile cereşti n-au fost niciodată hotărâte pentru lumea aceasta rea, întrucât ea nici nu le-ar fi putut primi şi nici împlini fără să aducă prin aceasta răsturnarea rânduielii de astăzi, precum şi desfacerea societăţii omeneşti aşa cum e aşezată astăzi. Temeiurile cereşti nu sunt hotărâte pentru lumea aceasta, ci pentru Biserica lui Dumnezeu, care nu este din lume. Domnul a zis lui Pilat: „Dacă ar veni împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat, ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar, acum, împărăţia Mea nu este de aici”. Să băgăm bine de seamă la cuvântul acum. În curând împărăţiile pământului vor fi supuse Domnului, dar acum El este lepădat de lume. şi biserica Lui e chemată să împartă cu El lepădarea, sa iasă cu El afară din tabără şi să aştepte pe pământ, ca o străină, clipa când El va veni din nou, ca s-o duca acolo, unde este şi El.

Numai amestecarea Bisericii cu lumea a adus o astfel de încurcătură. Această amestecare răstoarnă totul. Prin ea se amestecă lucruri, care nu se potrivesc de loc între ele, iar firea adevărată a Bisericii, starea ei, viaţa ei, şi nădejdea ei sunt tăgăduite. Se aude vorbindu-se uneori despre o „lume creştină”. Aceasta nu-i decât îmbinarea a două lucruri, atât de deosebite între ele, ca lumina de întunerec. Nu-i decât încercarea de a cârpi o haina nouă cu un petec vechi, după spusa Domnului, urmarea e că ruptura se face mai mare.

Gândul lui Dumnezeu nu-i să facă lumea creştină, ci numai să scoată pe ai Săi din lume, pentru ca ei să fie un popor ceresc, călăuzit pe temeiuri Cereşti şi mânat de o nădejde cerească. Dacă nu este înţeles lucrul acesta şi dacă adevărul despre chemarea şi nădejdea Bisericii nu trăieşte ca o putere vie în suflet, nu vom putea să ne păzim în viaţa noastră de greşeli triste. Vom întrebuinţa atunci în chip greşit scrierile Vechiului Testament şi vom suferi o pagubă mare. Să ne dea Domnul puterea să înţelegem legătura şi unitatea vie dintre Biserică şi un Cristos lepădat, înviat şi proslăvit.

Iată o pildă de felul cum vorbeşte şi cum se foloseşte Duhul Sfânt de scrierile Vechiului Testament. În psalmul 34 citim: „Domnul îşi întoarce Faţa împotriva celor răi. ca să le şteargă pomenirea de pe pământ”. Locul acesta se întrebuinţează în 1 Petru 3:12. Dar acolo citim: „Faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul”. Nu se spune nici o vorbă despre stârpirea răului. De ce? Pentru că Domnul nu lucrează acuma ca judecător. El a făcut lucrul acesta sub lege şi-l va face în împărăţia Sa. Acuma însă lucrează prin har, îndelunga răbdare şi milă. Faţa Lui este tot aşa de hotărât îndreptată împotriva celor ce fac răul, cum a mai fost şi cum va fi, dar acuma nu, ca să le şteargă pomenirea de pe pământ. Cea mai puternică dovadă a acestui har minunat, precum şi a deosebirii dintre cele două adevăruri de temelie despre care vorbim, o vedem în faptul că acelora care au făcut răul în cel mai adevărat înţeles al cuvântului, adică acelora care au răstignit pe Fiul cel singur născut al lui Dumnezeu, li s-a vestit, pentru întâia dată, iertarea deplină şi slobodă prin sângele crucii.

Locul arătat este unul din multele, care arată cu toate la fel deosebirea dintre temeiurile iudaice şi cele creştine precum şi dintre creştinism şi împărăţia viitoare. Dumnezeu se poartă acum cu lumea în har şi ai Săi, ar trebui să facă acelaşi lucru, dacă doresc să-i semene. „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”. Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi. Trăiţi în dragoste după pilda lui Cristos, care v-a iubit şi El şi Sa dat pe Sine morţii pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros” lui Dumnezeu” (Matei 5:48; Efeseni 5:1-2).

Iată pilda noastră. Noi suntem chemaţi să ne luăm după pilda Tatălui nostru. El nu caută acuma să-şi scoată drepturile cu braţul puternic al mânii Lui. Mai târziu o va face, dar acum El varsă belşugul binecuvântărilor şi binefacerilor asupra acelora, a căror viaţă întreagă este vrăjmăşie şi împotrivire faţă de El.

Dar, poate ca va zice cineva: „Cum pot eu să-mi duc afacerile în lume şi să trăiesc cu astfel de temeiuri? A fi jefuiţi; ni s-ar lua averea, ne-ar lua casele, ne-ar lua bani cu împrumut şi nu ni i-ar mai da, etc. E cu neputinţă să trăieşti în lume, fără să lupţi pentru drepturi. Pentru ce avem o stăpânire? Nu sunt oare stăpânirile anume rânduite de Dumnezeu, ca să păstreze între noi pacea şi rânduiala Ce ar fi dacă n-am avea poliţişti şi judecători? Şi cine mai bine decât copiii lui Dumnezeu pot cârmui ţara, şi împărţi dreptatea? Şi dacă Dumnezeu le-a lăsat, de ce să nu ne folosim de ele?

De bună seamă că stăpânirile sunt de la Dumnezeu, împăraţii, procurorii, judecătorii şi stăpânirile sunt în locul lor arătarea puterii lui Dumnezeu. El le-a îmbrăcat cu această putere şi le-a dat sabia în mână ca să pedepsească pe răufăcători şi spre binele acelora care fac bine. Suntem datori să ascultăm de stăpânire şi să ne supunem ei şi să ascultam de ea în toate, numai dacă nu ne cere să lucrăm împotriva lui Dumnezeu şi a cugetului nostru. Lumea aşa cum este azi n-ar putea să trăiască nici o zi, dacă oamenii n-ar fi ţinuţi în frâu de mâna tare a stăpânirii. N-am putea trăi, sau cel puţin viaţa ar fi nesuferita, dacă făcătorii de rele n-ar fi ţinuţi în frâu şi pedepsiţi de judecători.

Dar toate acestea nu ating de loc cărarea pe care trebuie să meargă creştinul prin lumea aceasta. Creştinismul recunoaşte pe deplin stăpânirea unei ţări cu toate rânduielile ei, dar creştinul nu-i deloc dator, să se amestece în vreun fel oarecare în treburile ei. El este dator să se supună poruncilor stăpânirii ţării sale, oricare ar fi el, să voiască binele celor ce fac legile şi celor ce veghează la împlinirea lor. El trebuie să se roage pentru ea, să plătească dările, să se roage pentru pacea ţârii şi, pe cât atârnă de el, să trăiască în pace cu toţi oamenii.

Pilda desăvârşită a tuturor acestora o găsim iarăşi la preaslăvitul nostru Domn. El recunoaşte pe deplin temeiul supunerii faţă de stăpânire, când stă de vorbă cu irodienii vicleni, spunând: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22:21). Dar nu numai atâta. Mai găsim că El a plătit şi bir, pe care nu trebuia să-l plătească şi pe care n-avea dreptul nimeni să-l ceară de la El. Totuşi nu s-a folosit de dreptul Său, ci a spus lui Petru: „Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa, şi trage afară peştele care va veni întâi; deschide-i gura, şi vei găsi în ea o rublă pe care ia-o şi dă-le-o lor, pentru Mine şi pentru tine” (Matei 17:27).

Locul acesta ne arată limpede drumul creştinului în lumea aceasta. El trebuie să meargă pe urma Domnului Său şi să facă întocmai ca El în orice privinţă. El nu şi-a cerut niciodată dreptul, nici nu s-a amestecat în afaceri lumeşti; întreaga Lui viaţă până la cruce a fost o viaţă de deplină lepădare de sine, până acolo că a dat-o ca preţ de răscumpărare pentru mulţi. El nu s-a amestecat în politică, n-a vrut să fie judecător sau împărţitor de moşteniri, nici chiar când a fost rugat.

Nădăjduim că cele spuse vor face pe cititor să înţeleagă bine locuri ca acela, pe care îl cercetăm acuma. Deşi trebuie să ne împotrivim tot atât de hotărât închinării la idoli, şi să stăm departe de orice rău, ca şi Israel în vechime, nu putem face totuşi tot ce făceau ei. Oricât de poruncitoare ar fi datoria Bisericii să scoată răul din sânul ei, ea nu trebuie să omoare cu pietre pe un închinător la idoli, nici să ardă pe vrăjitor. Biserica romano-catolică a făcut aşa, şi chiar protestanţii au urmat-o pe acest drum, lucru care se vede în mai multe pilde din istoria bisericii. Pomenim numai de Minai Şervet, care a fost ars în anul 1553 în Geneva din pricina învăţăturilor lui rătăcite. Biserica nu este chemată să poarte sabia lumească. Aceasta este o tăgăduire pe faţă a chemării, felului ei de a fi şi menirii e. Când Petru, în râvna neştiinţei sale şi a grabei firii pământeşti, a scos sabia ca să apere pe Domnul său iubit, a fost mustrat îndată de Isus cu vorbele: „Vâră-ţi sabia în teacă; căci toţi cei ce scot sabia, vor pieri de sabie”. Şi după ce a spus acestea, Isus a îndreptat răul făcut de slujitorul său, care avea gânduri bune, dar greşite. Apostolul zice: „Armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse slăbiciunii omeneşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile mintii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos” (2 Cor. 10:4-5).

Biserica mărturisitoare sa depărtat mult de la acest adevăr însemnat. Ea s-a legat cu lumea şi a căutat să facă să înainteze lucrul lui Cristos prin mijloace lumeşti. A vrut să tină în picioare credinţa creştină prin tăgăduirea fiinţei adevărate a creştinismului. Arderea ereticilor a mânjit grozav filele istoriei sale. Nici nu ne putem închipui urmările grozave ale faptului, că Biserica s-a crezut chemată să ia locul lui Israel şi să lucreze potrivit unor temeiuri iudaice (Fireşte că Biserica are dreptul să înveţe din istoria lui Israel, dar face o greşeală mare, dacă ia locul lui Israel, dacă lucrează după temeiurile şi daca-şi însuşeşte făgăduinţele.). Prin aceasta nu numai că şi-a sucit cu desăvârşire mărturia ei, ci şi-a pierdut şi felul ei de a fi duhovnicesc şi ceresc şi a păşit pe drumul, al cărui capăt e zugrăvit în Apocalipsa 17 şi 18.

Să cerceteze cititorul acest lucru în lumina Noului Testament şi să înveţe să înţeleagă prin bunătatea lui Dumnezeu drumul despărţirii de lume, pe care suntem chemaţi să umblăm ca unii, care suntem în lume, dar nu din lume.