Deuteronom 1:3-5 (C. H. Mackintosh)

Călătoria copiilor lui Israel de la Horeb până la Cades-Barnea este o zugrăvire a istoriei multor suflete în drumul spre pace. Mulţi copii iubiţi ai lui Dumnezeu se zbat ani de zile în „În al patruzecilea an, în luna a unsprezecea, în ziua întâia a lunii, Moise a vorbit copiilor lui Israel şi le-a spus tot ce-i poruncise Domnul să le spună” (versetul 3). Aceste puţine cuvinte cuprind îndrumări pentru orice slujitor al lui Dumnezeu, pentru toţi cei chemaţi să slujească cu cuvântul şi cu învăţătura. Moise a dat norodului numai ceea ce a primit de la Dumnezeu şi nimic mai mult. El a pus norodul în legătură dea-dreptul cu Cuvântul viu al lui Dumnezeu, iată temeiul mare al slujbei pentru Domnul, pentru toate timpurile. Toate celelalte nu au nici un preţ. Numai Cuvântul lui Dumnezeu va rămânea, în El se găseşte putere şi strălucire dumnezeiască. Toate învăţăturile omeneşti, oricât de interesante şi convingătoare ar fi, pentru o clipă, vor trece. Ele nu dau sufletului temelia, pe care sa se poată odihni linişti, pentru veşnicie.

De aceea ar trebui ca toţi cei ce slujesc în Biserica lui Dumnezeu să aibă grijă să propovăduiască Cuvântul, în toată curăţenia şi simplitatea lui, să-L dea norodului aşa cum L-au primit de la Dumnezeu, să pună pe cei ce ascultă în faţa Cuvântului adevărat al lui Dumnezeu. Numai atunci slujba lor va vorbi cu putere vie inimilor şi cugetelor ascultătorilor. Ea va pune sufletele, cu ajutorul Cuvântului, în legătură de-a dreptul cu Dumnezeu, şi le va da o adâncime şi o temeinicie pe care învăţăturile omeneşti n-o pot da niciodată.

Iată ce spune binecuvântatul apostol Pavel asupra acestui adevăr: „Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să va vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut alt gând sa ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe El, răstignit. Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru am fost slab, fricos şi plin de cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 2.1-5).

Acest slujitor credincios al lui Dumnezeu căuta să aducă sufletele ascultătorilor săi în legătură de-a dreptul şi personală cu Dumnezeu. „Cine este Apolo? Şi cine este Pavel? Nişte slujitori, prin care aţi crezut” (1 Cor. 3-5). Orice slujbă neadevărată urmăreşte să lege sufletele de slujitor. În felul acesta este ridicat şi slăvit slujitorul, iar Dumnezeu este dat la o parte, şi sufletul rămâne fără o temelie dumnezeiască, pe care să se poată odihni. Orice slujba adevărată, însă, urmăreşte, cum am văzut la Moise şi la Pavel, să lege sufletele de Dumnezeu, iar în felul acesta, slujitorul îşi păstrează locul sau adevăra – el nu este decât o unealta – Dumnezeu este slăvit şi sufletul e aşezat pe un pământ tare, care nu se clatină niciodată.

Dar apostolul nostru vorbeşte mai mult despre acest adevăr însemnat. În 1 Cor. 15:1-4 citim: „Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţine aşa cum v-am propovăduit-o, altfel degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu”, nici mai mult şi nici mai puţin decât că „Cristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi, că a fost îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi”.

Ce cuvânt frumos şi însemnat pentru toţi slujitorii şi lucrătorii credincioşi lui Cristos. Apostolul se îngrijea mult să lase să curgă în inimile creştinilor apa curată din izvorul inimii lui Dumnezeu. El simţea că toate celelalte n-aveau preţ. Dacă ar fi căutat să lege sufletele de persoana lui, ar fi necinstit pe Stăpânul său şi ar fi făcut un mare rău sufletelor, iar el însuşi ar fi fost păgubit în ziua lui Cristos.

Dar Pavel merge chiar mai departe. El nu vrea, pentru nimic în lume, să facă pe cineva să zidească pe el însuşi. „De aceea, mulţumim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci când aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu auzit, de la noi, l-aţi primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi care credeţi” (1 Tesaloniceni 2:13).

Ce bine ar fi dacă Biserica lui Dumnezeu ar lua seama la aceste vorbe! Căci ea, ca şi Israelul de odinioară, s-a îndepărtat în totul de la Cuvântul lui Dumnezeu. Duceţi-vă unde vreţi şi veţi găsi lucruri făcute şi învăţate, care n-au nici o temelie în Scriptură. Şi nu sunt numai îngăduite, ci întărite şi apărate cu încăpăţânare, deşi sunt de-a dreptul împotriva gândului lui Cristos. Dacă întrebi unde se găseşte în Scriptură cutare lucru sau cutare aşezământ, cutare organizaţie, ţi se va spune că Cristos nu ne-a dat îndrumări cu privire la organizarea bisericii; că în tot ce priveşte politica bisericească, preoţia, slujba religioasă, ne-a lăsat slobozi să lucram după cugetul nostru, după judecata noastră, sau după simţirile noastre religioase; că este o îngâmfare să ceri să ai un „aşa zice Domnul” pentru toate mărunţişurile privitoare la aşezămintele noastre religioase, că sunt multe lucruri care trebuiesc făcute potrivit obiceiurilor noastre naţionale, sau felului deosebit de a gândi a unui popor sau altul. Se spune chiar că creştinii sunt lăsaţi slobozi să-şi aleagă biserica care le place, să se ducă unde cred ei că e bine, să-şi rânduiască ei treburile şi să-şi pună chiar slujitori bisericeşti.

Dar vorba e, „Aşa stau lucrurile?” Se poate ca Domnul Isus să-şi fi lăsat Biserica fără călăuză în lucruri aşa de însemnate? Este ea mai prejos decât Israel? În Exod, Levitic şi Numeri am văzut minunata trudă pe care şi-a dat-o Domnul ca să înveţe pe popor cele mai mici amănunte cu privire la slujba lor religioasă şi la viaţa lor de toate zilele. Cortul, Templul, preoţia, slujba, sărbătorile, lunile, zilele, ceasurile, toate erau rânduite de Dumnezeu. Nimic nu era lăsat la bunul plac al omului. Înţelepciunea, judecata, mintea, cugetul omului n-aveau nimic de spus în privinţa aceasta. Dacă omul ar fi putut să facă ce vrea, cum am fi avut aceste minunate icoane, prea închipuitoare din cărţile lui Moise? Dacă ar fi fost lăsat Israel să facă ce face Biserica, ce încurcătură, ce cearta, ce dezbinări, ce secte fără număr şi ce partide ar fi ieşit!

Dar n-a fost aşa. Cuvântul lui Dumnezeu hotăra totul. „Cum a poruncit lui Moise Domnul”. Iată ceea ce s-a hotărât în tot ce avea Israel să facă. Aşezămintele lor naţionale, obiceiurile din viata casnică, viaţa lor de acasă şi afară din casă – toate stăteau sub cuvintele acestea: „Aşa zice Domnul”. Nimeni din adunarea lui Israel nu putea spune: „Eu nu văd lucrul aşa”, sau „Eu nu pot fi de acord cu asta”, „Eu nu primesc asta”. Asta ar fi fost privită ca rodul unei încăpăţânări. Căci ar fi însemnat să spună, „Eu nu pot merge cu Domnul”. De ce? Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu rânduise totul. În toată economia mozaică nu era lăsat nici cel mai mic loc pentru judecata omului. Tot ce avea de făcut Israel era să asculte, nu să „discute”.

Vai, vai, au greşit în privinţa aceasta, cum ştim. Au apucat pe calea lor, s-au luat după voia lor, au făcut „fiecare ce i se părea bine”. S-au depărtat de Cuvântul lui Dumnezeu, şi s-au luat după închipuirile şi născocirile inimilor lor rele, şi au adus asupra lor mânia lui Dumnezeu, sub care suferă până azi, şi vor mai suferi un necaz fără seamăn.

Dar toate astea lasă neatins faptul că Israel avea Cuvântul lui Dumnezeu şi aceasta era de ajuns ca să-i călăuzească în orice lucru. Nu era loc pentru porunci şi învăţături omeneşti.

Dar stă Biserica lui Dumnezeu mai rău în privinţa aceasta? Sunt creştinii lăsaţi de capul lor să creadă ce vor şi sa rânduiască ei cum cred închinarea şi slujba lui Dumnezeu? Este Cuvântul lui Dumnezeu de ajuns sau nu? A lăsat El ceva la o parte sau nu? Iată ce spune Pavel: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3.16, 17).

Scriptura cuprinde tot ceea ce îi trebuie omului lui Dumnezeu ca să-l facă destoinic pentru orice lucrare bună. Şi, ceea ce e adevărat pentru fiecare om al lui Dumnezeu în parte este adevărat şi pentru Biserica lui Dumnezeu, în întregimea ei. Scriptura e de-ajuns pentru toate şi pentru toţi. Slavă Domnului că este aşa. Ce am face dacă am fi lăsaţi la voia tradiţiilor, rânduirilor, poruncilor şi învăţătorilor omeneşti! Ce încurcătură ar fi! Fiecare ar avea dreptul atunci să-şi pună înainte părerea sau învăţătura lui în locul alteia!

Ni se va spune că, deşi avem Sfânta Scriptura, totuşi sunt atâtea secte, partide, confesiuni, biserici, etc. Dar de ce sunt? Fiindcă nu vor să se supună Cuvântului lui Dumnezeu. Iată taina întregii încurcături, şi izvorul tuturor acestor secte şi partide, care sunt ruşinea şi durerea Bisericii lui Dumnezeu.

Degeaba ni se spune că aceste lucruri sunt bune în ele însele, că sunt rodul acelei slobozenii de gândire care e fala protestantismului. Nu credem că o asemenea dezvinovăţire va sta înaintea scaunului de judecată al lui Cristos. Noi credem că tocmai această slobozenie de gândire şi judecată este cu totul împotriva duhului de ascultare, adâncă şi respectuoasa, pe care o datorăm Domnului nostru scump. Ce drept are un slujitor să-şi pună înainte părerea lui în locul voii lămurite a Stăpânului său? Nici unul! Datoria slujitorului este doar să asculte de ce spune Scriptura, nu să pună întrebări.

În treburile omeneşti nu se ridică nimeni împotriva acestui adevăr. Dar în lucrurile lui Dumnezeu oamenii se cred în drept să vină cu părerile lor. E o greşeală nenorocită. Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său şi, Cuvântul acesta este aşa de lămurit încât şi un neînţelept îl poate înţelege. De aceea, dacă toţi am fi călăuziţi de acest Cuvânt, dacă toţi ne-am pleca înaintea lui, cu un duh de ascultare fără şovăire, n-ar fi nici păreri care se ciocnesc, nici secte. Nu se poate ca glasul Sfintei Scripturi să înveţe lucruri care sunt una împotriva alteia. Dacă doi sau zece mii de oameni sunt învăţaţi numai de Scriptură, vor gândi toţi la fel. Iată ce spune apostolul: „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, sa n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire” (1 Cor 1:10).

Cum puteau să ajungă aici? Punându-şi înainte fiecare părerile lui? Dar tocmai aceasta dăduse naştere tuturor dezbinărilor şi certurilor din biserica din Corint şi făcuse pe Duhul Sfânt să dea această mustrare aspră. Bieţii Corinteni, credeau că aveau drept să-şi dea cu părerea şi judecau şi alegeau singuri ce credeau ei că-i bine. Iar urmarea? Iată-o: „Căci, fraţilor, am aflat despre voi de la ai Cloei că între voi sunt certuri. Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel” – „Şi eu al lui Apolo” – „şi eu al lui Chifa” – „Şi eu al lui Cristos!” (1. Cor. 1:11.13).

Iată la ce duce judecata şi părerea fiecăruia: fiecare are drept să-şi dea părerea, şi nimeni nu poate sili pe altul să aibă părerea lui. Atunci cere e leacul? Să lepădăm părerile noastre şi să ne supunem Cuvântului lui Dumnezeu. Altfel, cum ar fi putut apostolul să îndemne pe Corinteni să „aibă toţi acelaşi fel de vorbire”, şi „să fie uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire”? În care „gând” şi „simţire” aveau să se unească? Avea cineva din adunare sau biserică, oricât de învăţat era, dreptul sa hotărască ce aveau să vorbească şi să gândească fraţii lui? Hotărât că nu. Cuvântul lui Dumnezeu e singurul în faţa căruia aveau să se supună. Şi azi, dacă toţi ar fi călăuziţi numai de Cuvântul lui Dumnezeu, hotărât că „toţi ar avea acelaşi fel de vorbire şi ar fi uniţi într-un gând şi o simţire”.

Ce frumos ar fi, dar nu e aşa în Biserica de azi a lui Dumnezeu, căci nu ne lăsăm toţi călăuziţi numai de Cuvântul lui Dumnezeu. Aici e rădăcina răului. Biserica s-a depărtat de la Cuvântul lui Dumnezeu. Degeaba mai vorbim de sistemele care vor să stea în picioare dacă nu vedem lucrul acesta, dacă nu vedem că e datoria noastră sfântă să cercetăm orice sistem bisericesc, orice slujbă şi orice confesiune, cu Cuvântul lui Dumnezeu. E vreme pierdută să stai de vorbă cu ei, dacă e vorba că „aşa am moştenit”, „aşa e mai bine”, după părerea omului, după cugetul sau mintea lui – vorbim degeaba. Dacă nu avem o călăuză fără greş în Cuvântul lui Dumnezeu, nu văd cum ar putea cineva să aibă încredinţarea că merge pe calea adevărată. Dacă, într-adevăr, am fi lăsaţi să alegem singuri în mijlocul cărărilor aproape fără număr din jurul nostru, atunci adio orice siguranţă; adio pace a inimii şi a mintii; adio orice statornicie a ţintei pe cere o urmărim. Dacă nu putem spune despre calea pe care mergem şi despre lucrul la care suntem prinşi, „Iată ce a poruncit Domnul”, putem fi încredinţaţi că suntem pe o cale rea, şi cu cât o vom părăsi, cu atât mai bine.

Slava Domnului că nu este nici o nevoie pentru copilul sau slujitorul lui Dumnezeu să meargă, o clipă măcar, cu ceea ce este rău. „Oricine cheamă Numele Domnului sa se depărteze de nelegiuire”. Dar cum putem ştii ce este nelegiuire? Prin Cuvântul lui Dumnezeu. Orice este potrivnic Scripturii, fie în viaţă fie în învăţătură, este nelegiuire, şi trebuie să mă despart de ea, oricât ar costa. Este ceva pe care fiecare în parte trebuie să-l facă. „Oricine”, „Cine are urechi”, „Cine va birui”, „Daca cineva ascultă glasul Meu”.

Aici e problema. S-o însemnăm bine. Este glasul lui Cristos. Nu e glasul vreunui om bun sau al vreunui slujitor cumsecade; nu e glasul unei biserici, glasul sfinţilor părinţi, glasul sinoadelor, ci glasul Domnului şi Stăpânului nostru iubit. Este cugetul fiecăruia dea-dreptul în legătura vie cu glasul lui Cristos, cuvântul cel veşnic şi viu al lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi. Dacă ar fi vorba numai de cugetul omului, de judecată sau părerea lui, ne-am cufunda deodată într-o mare nesiguranţă, fiindcă ce crede unul că e nelegiuire, celălalt poate socoti ca ceva foarte bun. Trebuie să fie un dreptar fără greş după cere să mergem, şi acesta este Cuvântul lui Dumnezeu, Scriptura scrisă. Dumnezeu a vorbit, şi datoria noastră este sa ascultăm.

Dar să luăm seama, nu de tâlcuirea pe care o dă cineva Cuvântului scris, nu de felul cuiva de a înţelege acest Cuvânt, ci de Cuvântul scris aşa cum este El, fără nici o schimbare şi răstălmăcire omenească. Ni se spune să ascultăm de glasul bisericii. Dar unde e glasul acesta? De al cărei biserici, când sunt atâtea? De cea greacă, latină, anglicană, luterană, etc. etc., şi cum se mai numesc ele? Dar nu vorbesc două la fel. Ba mai mult, bisericile sunt una împotriva alteia, ca şi sectele. Unii slujitori ai ei s-au „afurisit” câteodată unii pe alţii. Şi dacă de la bisericile mari te îndrepţi la celelalte biserici şi bisericuţe şi secte şi partide din sânul protestantismului, e la fel.

Ah, cititorule, e grozav. Biserica mărturisitoare s-a depărtat de la Cuvântul lui Dumnezeu. În cap. 2 şi 3 din Apocalipsa, biserica e văzută sub judecată, şi de şapte ori citim chemarea: „Cine are urechi de auzit, să audă…”. Ce? Glasul omului sau al unei biserici? Nu, ci: „Să audă ce zice bisericilor Duhul”. Şi unde se aude glasul acesta? Numai în Scriptura dată de Dumnezeu, ca să ne călăuzească în încurcătura de azi în creştinătate. Ce minunat har să avem acest Cuvânt! Dar să nu uităm că suntem răspunzători să-l ascultăm. Altfel degeaba îl avem. Nu foloseşte la nimic să-l avem, dacă nu-l urmăm. Şi iudeii de pe vremea Mântuitorului aveau Scripturile, dar nu le ascultau. Şi creştinătatea are azi Scriptura, dar n-o ascultă. Atâtea lucruri în jurul nostru sunt împotriva Scripturii. De ce ne-a mai dat Dumnezeu Cuvântul, dacă nu ca să-l ascultăm întocmai cum ni l-a dat?