Care a fost pricina că Israel nu a putut vedea în împrejurarea aceasta slava lui Dumnezeu? Nu a crezut. Trimiterea iscoadelor a fost o greşeală majoră. De aceea s-a sfârşit aşa cum a început: cu necredinţă vrednică de plâns. Greutăţile umpleau inima şi ochiul.

„Nu au putut să intre în odihna Lui”. Nu au putut să vadă slava lui Dumnezeu. Să ascultăm cuvintele mişcătoare ale lui Moise, căci citirea lor face bine inimii: „Eu v-am zis: Nu vă înspăimântaţi şi să nu vă fie frica de ei. Domnul, Dumnezeul vostru, care merge înaintea voastră, se va lupta El însuşi pentru voi”. Ce minunat! Dumnezeu se luptă pentru poporul Său, merge înaintea lui ca un războinic! – „Potrivit cu tot ce a făcut pentru voi, sub ochii voştri în Egipt, apoi în pustie, ai văzut că Domnul Dumnezeul tău te-a purtat cum poartă un om pe fiul sau, pe tot drumul pe care l-aţi făcut până la sosirea voastră în locul acesta”. Cu toate acestea voi nu aţi avut încredere în Domnul Dumnezeul vostru, care mergea înaintea voastră pe drum, să vă caute un loc de poposire; noaptea într-un foc, ca să va arate drumul pe care trebuia să mergeţi, şi ziua într-un nor” (versetul 29, 33).

Ce cuvinte puternice şi mişcătoare! Ele ne dau o dovadă nouă că această carte nu este numai o repetare a unor fapte istorisite. Dacă scriitorul istoriseşte în Exod şi Numeri faptele din viaţa trăită în pustie de Israel, în Deuteronom, mai pune unele detalii cu o căldură care poate să atingă şi o inima tare. Felul plin de dragoste şi gingaş în care a lucrat Dumnezeu cu poporul Său, ni se zugrăveşte în faţa ochilor cu o vioiciune neasemănata. „Cum poartă un om pe fiul său”, – ce icoană frumoasă! Aceste puţine cuvinte arată minunat de bine felul cum s-a purtat Dumnezeu cu Israel. Ne-am putea noi oare lipsi de ele? De bună seamă că nu. Căci, tocmai felul cum e făcut un lucru, mişcă inima, pentru că în el se arata simţirile inimii. După cum puterea braţului sau înţelepciunea inimii se vădesc într-o lucrare, tot aşa iubirea Domnului se descoperă în felul cum e înfăptuită. Şi un copil mic poate înţelege acest lucru, deşi nu e în stare sa-l lămurească. Dar vai! Israel nu avea încredere în Dumnezeu! Neţinând seamă de descoperirea minunată a puterii Lui, de credincioşia Lui, de bunătatea şi îndurarea Lui care s-au arătat de la cuptoarele Egiptului şi până la hotarele Canaanului, n-au putut crede. Având un şir de dovezi, care ar fi putut mulţămi orice inimă, s-au îndoit totuşi. „Domnul a auzit glasul cuvintelor voastre. S-a mâniat şi a jurat zicând: „Nici unul din bărbaţii, care fac parte din acest neam rău nu va vedea tara aceia bună, pe care am jurat că o voi da părinţilor voştri, afară de Caleb, fiul lai Iefune. El o va vedea şi ţara în care a mers, o voi da-o lui şi copiilor lui, pentru că a urmai în totul calea Domnului” (versetul 34-36).

„Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” Aceasta-i rânduiala dumnezeiască. Omul vrea sa vadă întâi, şi apoi să creadă însă, în împărăţia lui Dumnezeu întâi crezi şi pe urma vezi. Care a fost pricina că nici un bărbat din neamul acela rău nu a fost găsit vrednic să vadă această ţară bună? Pentru că n-au crezut în Domnul Dumnezeul lor. Necredinţa este totdeauna piedica mare care ne opreşte să vedem slava lui Dumnezeu. „Şi El nu a făcut acolo minuni multe din pricina necredinţei lor”. Dacă Israel ar fi crezut şi s-ar fi încrezut în Domnul, Dumnezeul lor, şi în iubirea inimii Lui şi în tăria braţului Lui, de bună seama că Dumnezeu i-ar fi dus în ţară şi „i-ar fi sădit pe muntele moştenirii lor”.

Tot aşa este şi cu copiii lui Dumnezeu din zilele noastre. Dacă am putea sa ne bizuim mai mult pe Domnul, binecuvântările noastre ar fi fără margini, „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui care crede” (Mereu 9:23). Dumnezeul nostru nu ne va spune niciodată: „Aţi scos pe Numele Meu o poliţă prea mare. Voi aşteptaţi prea mult de la Mine”. Bucuria inimii Lui iubitoare este să împlinească cele mai îndrăzneţe aşteptări ale credinţei.

De aceea să luăm din belşug! „Deschide-ţi larg gura şi eu ţi-o voi umplea”. Vistieriile bogate ale cerului sunt totdeauna deschise pentru credinţă. „Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi”. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care da tuturor cu mâna largă şi fără mustrare”. Credinţa este taina dumnezeiască, este izvorul şi arcul de ridicare al vieţii creştineşti, de la început până la sfârşit. Credinţa nu şovăieşte şi nu se îndoieşte niciodată. Necredinţa, însă, se îndoieşte totdeauna şi de aceea nu poate vedea slava lui Dumnezeu şi puterea Lui. Ea apasă inima, slăbeşte mâinile şi ia tăria genunchilor. Ea întunecă drumul şi împiedică orice înaintare. Ea a ţinut pe poporul lui Israel patruzeci de ani departe de ţara făgăduinţei, şi cine ar fi în stare să spună câte lipsuri ducem din pricina influenţei ei stricătoare asupra inimilor noastre? Daca credinţa ar fi mai vie între noi, lucrurile s-ar schimba. Credinţa curăţă inima, lucrează prin iubire, ne leagă cu putere vie inima de Dumnezeu. Nu-i de mirare, deci, dacă Petru o numeşte „credinţa cea scumpă”, căci, cu adevărat, este scumpă, mai presus de orice înţelegere omenească.

De ce este lucrul nostru pentru Domnul aşa de slab? De ce e aşa de rece dragostea frăţească? Din pricina lipsei de credinţă. Cum putem iubi mai mult pe fraţi? Prin credinţă. Apostolul spune credincioşilor din Tesalonic: „Credinţa voastră creşte”. Şi îndată după aceea: „dragostea voastră a unuia pentru altul creşte” Credinţa ne pune de-a dreptul în legătură cu Dumnezeu, şi urmarea este că inimile ni se umple cu iubire pentru fraţii noştri; nu putem fi aproape de Domnul şi să nu iubim pe toţi cei ce, în vreun loc, cheamă Numele Lui, cu o inima curata. Şi duhul lumesc din noi, care se arată în chipuri atât de felurite, prin ce se poate birui? Tot prin credinţă. „Căci oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea” şi aceasta este biruinţa care biruie lumea, credinţa noastră. Cine biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? (1 Ioan). Omul cel nou, umblând prin credinţă, trăieşte mai presus de lume, mai presus de temeiurile ei, de slava ei, de purtările ei, de obiceiurile ei, de „modelele” ei. El nu are nimic de a face cu lumea. Măcar că e în lume, nu e din lume. El merge împotriva apei. Viaţa şi nădejdea lui sunt în cer şi el doreşte să fie acolo, când i se va sfârşi lucrarea pe pământ. Credinţa, deci, curăţă inima, lucrează prin iubire şi biruie lumea.

Credinţa a lucrat în Caleb şi a adus acele roade binecuvântate. Caleb a împlinit adevărul, rostit cu sute de ani mai târziu: „Du-te şi facă-ţi-se după credinţa ta”. El a crezut că Dumnezeu e destul de puternic ca să ducă norodul în ţara promisă, şi că greutăţile şi piedicile nu pot împiedeca credinţa. Şi Dumnezeu a răspuns credinţei lui, aşa cum face totdeauna.

„Fiii lui Iuda s-au apropiat de Iosua la Ghilgal; şi Caleb, fiul lui Iefune, Chenizitul, i-a zis: Ştii ce a spus Domnul lui Moise, omul lui Dumnezeu, cu privire la mine şi cu privire la tine, la Cades-Barnea. Eram în vârsta de patruzeci de ani, când m-a trimes Moise, robul Domnului din Cades-Barnea, ca să iscodesc tara, şi i-am adus ştiri aşa cum îmi spunea inima mea curată. Fraţii mei care se suiseră împreună cu mine, au tăiat inima poporului, dar eu am urmai în totul calea Domnului, Dumnezeului meu. Şi în ziua aceea Moise a jurat, şi a zis: „Ţara în care a călcat piciorul tău va fi moştenirea ta pe veci, pentru tine şi pentru copiii tăi, pentru că ai urmai în totul voia Domnului, Dumnezeului meu”. Acum iată că Domnul m-a ţinut în viaţă cum a spus. Sunt patruzeci şi cinci de ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise, când umbla Israel prin pustie; şi acum iată că azi sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani. Şi astăzi, sunt tot aşa de tare ca în ziua când m-a trimes Moise; am tot atâta putere cât aveam atunci, fie pentru lupta, fie pentru ca să ies şi să intru. Dă-mi dar muntele acesta despre care a vorbit Domnul pe vremea aceia; căci ai auzit atunci că acolo sunt Anachimii şi că sunt cetăţi mari şi întărite. Domnul va fi, poate, cu mine, şi-i va izgoni, cum a spus Domnul” (Iosua 14:6-12).