Întreg capitolul nostru vorbeşte despre acest mare adevăr. Moise spune poporului că, în clipa când vor intra în ţara Domnului, trebuie să înceteze cu încăpăţânarea pe care au avut-o în şesurile Moabului sau în pustie. „Să nu faceţi dar cum facem noi acum aici, unde fiecare face ce-i place, fiindcă n-aţi ajuns încă în locul de odihnă şi în moştenirea pe care v-o dă Domnul, Dumnezeul vostru. Dar veţi trece Iordanul, şi veţi locul în ţara pe care v-o va da în stăpânire Domnul. Dumnezeul vostru. El vă va da odihnă. După ce vă va izbăvi de toţi vrăjmaşii voştri care vă înconjoară, şi veţi locui fără frică. Atunci va fi un loc pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul vostru, ca să facă să locuiască Numele Lui acolo. Acolo să aduceţi tot ce vă poruncesc, arderile voastre de tot, jertfele, zeciuielile, cele dintâi roade, şi darurile alese, pe care le veţi face Domnului pentru împlinirea juruinţelor voastre. Acolo să vă bucuraţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru, voi, fiii voştri şi fiicele voastre, robii şi roabele voastre, şi levitul care va fi în locurile voastre, căci el n-are nici parte de moşie, nici moştenire cu voi. Vezi să n-aduci arderile tale de tot în toate locurile pe care le vei vedea, ci să-ţi aduci arderile de tot în locul pe care-l va alege Domnul, în una din seminţiile tale şi acolo să faci tot ce-ţi poruncesc eu” (versetele 8-14).
El avea să atârne de porunca lui Dumnezeu în privinţa tuturor lucrurilor, nu numai a locului şi felului de închinare. Orice lucrare pornită din mintea lor, şi cu puterea lor, trebuia să înceteze în clipa când vor fi trecut râul morţii (Iordanul) şi vor fi intrat, ca popor izbăvit, în partea de moştenire dată lor de Dumnezeu. Ajungând astfel în stăpânirea şi odihna ţării, slujba lor înţeleaptă şi cuminte avea să fie ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrurile pe care le trecuse Dumnezeu cu vederea în pustie nu puteau fi îngăduite în Canaan. Cu cât sunt mai înalte binecuvântările, cu atâta e mai mare şi răspunderea şi dreptarul de lucru. Se poate că cei „cu vederi largi” de azi, şi cei ce sunt pentru slobozenia voinţei şi a felului de lucru, pentru dreptul cugetării slobode şi personale în lucruri religioase, vor socotii cele spuse mai sus ca strâmte şi nevrednice, pentru vremea noastră luminată şi pentru nişte oameni cuminţi şi învăţaţi. Dar, oare Dumnezeu n-are dreptul să rânduiască poporului Său felul în care trebuie să I se închine? N-avea El oare dreptul să hotărască locul unde avea să se întâlnească cu poporul Său Israel, şi este oare tăgăduirea drepturilor lui Dumnezeu o dovadă de înaltă înţelepciune şi de lărgime a inimii şi a minţii?
Dacă, deci, Dumnezeu are dreptul să poruncească, înseamnă oare ascultarea din partea poporului Său îngustime de vederi şi încăpăţânare? Adevărata lărgime a inimii şi a minţii se arată tocmai în ascultarea de Dumnezeu. Şi ce cinste nespusă era pentru toţi cei legaţi împreună, de dragostea de Dumnezeu şi dragostea între ei, să se adune acolo, unde îşi aşezase El Numele! Şi, pe de altă parte, cât har plin de dragoste nu se vedea în dorinţa Lui de a vedea pe poporul Său din când în când adunat în jurul Său! Dar, oare prin aceasta nu se ating drepturile lor personale şi binecuvântările lor casnice? Dimpotrivă. Ele se înmulţeau în felul acesta. Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită, se îngrijise şi de acest lucru. Era plăcerea Lui să verse bucurii şi binecuvântări, atât asupra poporului întreg cât şi asupra fiecăruia în parte. „Când Domnul, Dumnezeul tău îţi va lărgi hotarele, cum ţi-a făgăduit, şi dorinţa să mănânci carne te va face să zici: aş vrea să mănânc carne, vei putea să mănânci după dorinţa ta. Dacă locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul tău, ca să-şi aşeze acolo Numele, este departe de tine, vei putea sa tai vite din cireadă şi din turmă, cum ţi-am poruncit, şi vei putea să mănânci din ele în cetăţile tale după dorinţa ta. Să mănânci din ele cum se mănâncă din căprioară şi cerb; cel ce va fi necurat şi cel ce va fi curat vor mânca şi ei amândoi” (versetele 20-22). Felul de mişcare pe care mila şi bunătatea lui Dumnezeu îl îngăduia vieţii casnice şi personale era larg şi mare. Numai în privinţa sângelui era o îngrădire: „Numai vezi sa nu cumva să mănânci sângele, căci sângele este viaţa (sufletul); şi să nu mănânci sufletul împreună cu carne. Să nu-l mănânci, ci să-l verşi pe pământ ca apa. Să nu-l mănânci, ca să fii fericii, tu şi copii tăi după tine, făcând ce este plăcut înaintea Domnului” (versetele 23-25).