„Aţi cârtit în corturile voastre şi aţi zis: „Pentru că ne urăşte, De aceea ne-a scos Domnul din ţara Egiptului, ca să ne dea în mâinile Amoriţilor şi să ne nimicească” (versetul 27). Ce vorbire ciudată! Cât de rele sunt încheierile şi dovezile necredinţei! Dacă Domnul i-ar fi urât, nu i-ar fi fost nimic mai uşor decât să-i lase să moară în mijlocul cuptoarelor Egiptului, sub loviturile de bici, date de ispravnicii lui Faraon. Pentru ce s-a ostenit dar atâta cu ei? De ce n-a lăsat valurile Mării Roşii să-i înghită pe loc? Pentru ce i-a izbăvit de sabia Amaleciţilor? Pentru ce toate aceste dovezi ale harului Său, dacă-i ura? Ah, dacă n-ar fi fost stăpâniţi de duhul unei necredinţe întunecate, aceste dovezi vădite ale iubirii lui Dumnezeu i-ar fi dus la încheieri cu totul deosebite. Nu-i nimic mai rău sub soare decât necredinţa. Şi nu-i nimic atât de limpede şi înţelept, ca dovada dată de o credinţă de copil.
„Aţi cârtit în corturile voastre”. Necredinţa nu-i numai oarbă şi proastă în ce priveşte încheierile ei, ci mai este şi o cârtitoare întunecată şi răzvrătita. Ea nu poate înţelege nici latura adevărată şi nici pe cea bună a unui lucru. Ea bâjbâie totdeauna prin întuneric pe căi sucite, numai pentru că se leapădă de Dumnezeu şi-şi aruncă privirea spre împrejurări. „Unde să ne suim?” întrebau israeliţii, „Fraţii noştri ne-au muiat inima zicând: „Poporul acela este un popor mai mare şi mai înalt la statură decât noi”. Era el oare mai mare chiar decât Dumnezeu? „Cetăţile sunt mari şi întărite până la cer, ba încă, am văzut acolo şi copii de ai lui Anac” (versetul 28).
Credinţa ar fi răspuns: Ce are a face că cetăţile sunt întărite până la cer? Dumnezeul nostru este deasupra lor, El este în cer. Ce sunt în faţa lui zidurile mari şi înalte, când El a făcut lumea şi o ţine prin Cuvântul puterii Sale? Ce sunt copiii lui Anac faţă de atotputernicul Dumnezeu?
Dar Israel nu credea, cum ne spune apostolul în capitolul 3 către Evrei: „N-au putut să intre în odihna Lui din pricina necredinţei lor” Aceasta era singura şi marea greutate. Israel ar fi biruit curând cetăţile întărite şi pe uriaşii grozavi, dacă s-ar fi încrezut în Dumnezeu. Ah, cât de multe stă încă în calea binecuvântării noastre această necredinţă nemernică! Ea împiedică să pătrundă la noi razele slavei lui Dumnezeu. Ea aruncă umbre întunecate asupra sufletelor noastre şi ne răpeşte bucuria de a vedea că Dumnezeu ne este îndeajuns, căci mulţămeşte orice nevoie ar fi înlătură, orice greutate.
Lăudat fie Numele Lui! El nu lasă de ruşine niciodată o inimă care priveşte spre El. Bucuria Lui este să plătească poliţele cele mai mari pe care le aduce credinţa la „casa cerească de bani”. Vorbele Lui liniştitoare: „Nu te teme, crede numai!” şi facă ţi-se după credinţa ta”, sunt şi pentru noi. Ce vorbe scumpe şi înălţătoare! O, de am cunoaşte şi de am trăi mai mult puterea lor vie.