„Ei au plecat, au trecut muntele şi au ajuns până la valea Escol şi au iscodit ţara. Au luat în mâini din roadele ţării şi ni le au adus; ne-au făcut o dare de seamă şi au zis:.Bună ţară ne dă Domnul Dumnezeul nostru” (versetul 24-25). Cum se putea să nu fie bună, dacă Dumnezeu voia sa le-o dea? Mai era nevoie de iscoade, care să le spună că darul lui Dumnezeu e bun? Cu adevărat că nu ar fi avut nevoie. O credinţă de copil ar fi zis: „Toate darurile lui Dumnezeu sunt vrednice de fiinţa Sa”. Însă această credinţă curată este o piatră scumpă, rară în această lume şi chiar aceia care o au, nu cunosc decât o parte din preţul ei, şi nu o întrebuinţează bine. A vorbi despre viaţa trăită în credinţă este una şi a trăi o viată în credinţa, este cu totul alta.
Să vedem cum vorbeşte Moise mai departe despre iscoade. El se mărgineşte să amintească numai partea aceea din mărturia lor, care se potrivea cu adevărul.
Nu spune nimic despre cele zece iscoade necredincioase. Şi faptul acesta se potriveşte iarăşi cu rostul cărţii întregi. Totul caută să înrâurească asupra cugetului norodului. Moise aminteşte israeliţilor că ei singuri au cerut trimiterea iscoadelor, dar că pe urmă au şovăit când a fost vorba să pornească, deşi iscoadele aduseseră din roadele ţării şi lăudaseră frumuseţea ei. „Dar voi nu aţi vrut să va suiţi în ea şi v-aţi răzvrătit împotriva poruncii Domnului, Dumnezeului vostru”. La aceasta nu aveau ce să răspundă. Era prea vădit că inimile lor nu fuseseră numai necredincioase, ci şi răzvrătite împotriva lui Dumnezeu. Trimiterea iscoadelor dovedise cu prisosinţă acest lucru.