Poporul n-avea decât să recunoască drepturile nemărginite ale lui Dumnezeu, şi să asculte de poruncile Lui, ca să le meargă bine lor şi copiilor lor. După această abatere scurtă, legiuitorul se îndreaptă din nou spre lucrul cel mai înseninat ai slujbei dumnezeeşti a lui Israel: „Dar lucrurile, pe care vei voii să le închini Domnului, şi darurile pe care le vei aduce pentru împlinirea unei juruinţe, să te duci sa le aduci în locul pe care-l va alege Domnul. Să-ţi aduci arderile de tot, carnea şi sângele, pe altarul Domnului, Dumnezeului tău: în celelalte jertfe ale tale, sângele să fie vărsat pe altarul Domnului, Dumnezeului tău, iar carnea s-o mănânci” (versetele 26, 27). „După ce Domnul, Dumnezeul tău, va nimici toate Neamurile pe care le vei izgoni dinaintea ta, după ce le vei izgoni şi te vei aşeza în ţara lor, vezi să nu te laşi prins în cursă, călcând pe urmele lor, după ce vor fi nimicite dinaintea ta. Fereşte-te să nu cercetezi despre dumnezeii lor şi să zici: Cum slujeau Neamurile acestea dumnezeilor lor? Şi eu vreau să fac la fel. Tu să nu faci aşa faţă de Domnul, Dumnezeul tău căci ele slujeau dumnezeilor lor, făcând toate urâciunile pe care le urăşte Domnul, şi ele chiar îşi ardeau în foc fiii şi fiicele lor în cinstea dumnezeilor lor. Voi să păziţi şi să împliniţi toate lucrurile pe care vi le poruncesc eu, să n-adăugaţi nimic la ele, şi nu scoateţi din ele” (versetele 29-32).
Dumnezeu voia să adune din când în când pe poporul Său iubit în jurul Sau, pentru ca să se veselească împreună în faţa Lui, şi pentru ca şi El să aibă o bucurie deosebită în ei – lucru scump pentru toţi cei ce iubesc cu adevărat pe Dumnezeu. Şi putem spune că orice israelit adevărat, de la Dan până la Beerşeba, alerga cu bucurie spre locul, unde şi-a aşezat Dumnezeu Numele şi unde avea să se întâlnească şi cu poporul Său. În Psalmul 122 găsim revărsările plăcute ale unei inimi, care iubea locuinţa Dumnezeului lui Israel, acel loc de adunare a celor 12 seminţii ale lui Israel, locul sfinţit, cu care se lega, în gândul oricărui israelit adevărat, toată slava şi bucuria închinării la Dumnezeu şi a legăturii strânse cu poporul Său. Dar despre aceasta vom mai vorbi cu prilejul cercetării capitolului 16.
Ca încheiere vom pomeni sfârşitul capitolului nostru. Cuvântul lui Dumnezeu avea să fie ca un gard sfânt în jurul poporului Sau. Înlăuntrul acestui gard ei aveau să se bucure de starea Lui de faţă, şi să se desfăteze de belşugul îndurării şi bunătăţii Lui. Înlăuntrul lui ei aveau să fie cu totul deoparte de tot ce nu plăcea Aceluia a cărui stare de faţă avea să fie slava, bucuria şi paza lor faţă de orice cursă şi urâciune idolească.
Dar vai, n-au rămas în îngrădirea aceasta. Curând au dărâmat gardul şi s-au abătut de la porunca sfântă a lui Dumnezeu. Au făcut tocmai ce nu trebuiau să facă. Şi au trebuit să sufere urmările grozave pe care le vom vedea mai târziu.