Gândurile acestea vor face pe cititor să înţeleagă legătura dintre capitolul acesta şi cel anterior.
Ţara era a lui Dumnezeu. Israel avea s-o stăpânească în dependenţă de Dumnezeu. Lucrul acesta îi îndatora să nimicească orice urmă a idolilor vechi, când vor intra în ea. „Să nimiciţi toate locurile în care slujesc dumnezeilor lor neamurile pe care le veţi izgoni, fie pe munţi înalţi, fie pe dealuri, şi sub orice copac verde. Să le surpaţi altarele, să le sfărâmaţi stâlpii idoleşti, să le ardeţi în foc copacii închinaţi idolilor lor, să dărâmaţi chipurile cioplite ale dumnezeilor lor, şi sa faceţi să le piară numele din locurile acelea” (versetele 2, 3).
Mintea omenească poate spune că o astfel de purtare faţă de religia altor neamuri este neîngăduitoare. Şi adevărat că aşa era, dar cum putea să fie Dumnezeul cel viu şi adevărat, decât neîngăduitor faţă de toţi dumnezeii mincinoşi şi faţă de orice închinare mincinoasă? Cum ar fi putut El îngădui închinarea la idoli în ţara Sa? Ar fi trebuit să se tăgăduiască pe Sine ca să facă aşa ceva.
Să nu fim înţeleşi greşit. Nu tăgăduim deloc că Dumnezeu nu are îndelungă răbdare cu lumea. Istoria ei de aproape şase mii de ani dovedeşte răbdare şi îngăduinţă dumnezeiasca. Dumnezeu a îngăduit lumea cu o minunată îndelungă răbdare, din zilele lui Noe, şi o îngăduie şi astăzi, cu toate că ea e mânjită cu sângele Fiului Său iubit. Totuşi, adevărul cuprins în capitolul nostru rămâne. Israel trebuia să înveţe că era pe cale să pună stăpânire pe ţara Domnului, şi cea dintâi datorie a lui ca arendaş ai Domnului era să înlăture orice urmă de închinare la idoli din faţa Lui. Pentru ei nu era decât „un Dumnezeu”, al cărui Nume era chemat peste ei. Ei erau poporul Lui şi El nu putea îngădui ca ei să aibă legătură cu dracii. „Să te închini Domnului, Dumnezeului tău şi numai Lui să i slujeşti”.
Poate că neamurile ţării se vor fi lăudat cu slobozenia lor şi cu temelia largă a religiei lor, care făcea loc mai multor dumnezei şi mai multor domni. Lor l-i se va fi părui că au o inimă mai largă decât izraeliţii, pentru că îngăduiau fiecăruia să creadă ce-i place şi să se închine după gustul său. Ba, chiar astăzi s-ar putea spune, că un popor s-a ridicai pe o treaptă mai înaltă a civilizaţiei şi a atins un grad de cultură mai mare, dacă ridică asemenea Romanilor, un panteon în care pot găsi loc toţi dumnezeii.
O astfel de vorbire place inimii fireşti şi la ea ţin mult copiii lumii acesteia. Dar Israel trebuia să se gândească totdeauna la porunca Domnului: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul vostru este singurul Domn”. „Să n-ai alţi dumnezei afară de Mine” (Deuteronom 5:6-7;6:4). Poporul era dator să se plece fără cârtire în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, şi acest Cuvânt cerea nimicirea cu desăvârşire a închinării la idoli din ţara Domnului. Asta era religia lor. Ea era destul de largă ca să îmbrăţişeze pe orice adevărat închinător, pe oricine era tăiat împrejur, pe oricine făcea parte din Israelul lui Dumnezeu. Ei n-aveau să se îngrijească de părerile neamurilor netăiate împrejur. Ele n-aveau nici un preţ. Ce puteau face şi ele cu privire la drepturile Dumnezeului lui Israel asupra poporului Său tăiat împrejur? Nimic. Puteau să se judece dacă Israel era îngust sau larg? Nu. Nu ştiau nimic.
Dar Israel avea să facă şi mai mult. Se putea să le vină gândul să ridice în locurile unde aveau să înlăture idolii, altarul Dumnezeului adevărat. Dar gândurile lui Dumnezeu erau altele. „Voi să nu faceţi aşa faţă de Domnul, Dumnezeul vostru, ci să-L căutaţi în locaşul Lui şi să mergeţi la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru, din toate seminţiile voastre, ca să-Şi aşeze acolo Numele Lui. Acolo să vă aduceţi arderile voastre de tot, jertfele voastre, zeciuielile voastre, cele dintâi roade, darurile aduse ca împlinire a unei juruinţe, darurile da buna voie, şi întâii-născuţi din cirezile şi turmele voastre. Acolo să mâncaţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru şi să va bucuraţi împreună cu familiile voastre de toate bunurile cu care vă v-a fi binecuvântat Domnul, Dumnezeul vostru” (versetele 4-7). Israel trebuia să aibă numai un loc de închinare, şi anume, un loc ales de Dumnezeu, nu de oameni. Locuinţa Lui Dumnezeu, locul unde avea să se arată El, avea să fie marele centru al lui Israel. Acolo aveau să-şi aducă toate jertfele. Numai acolo aveau să se închine şi să-şi găsească împreună bucuria. E aceasta îngustime? Cum ar fi putut fi altfel? Dacă Dumnezeu şi-a ales drept locuinţă un loc în mijlocul poporului Său izbăvit, acesta trebuia să se închine numai acolo. Alte locuri de închinare trebuiau înlăturate şi lucrul acesta nu putea decât să-i bucure. Oricine iubea cu adevărat pe Domnul nu putea să nu strige din toată inima: „Eu iubesc locaşul Casei Tale şi locul în care locuieşte slava Ta”. Apoi: „Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor! Sufletul meu suspina şi tânjeşte de dor după curţile Domnului, inima şi carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu… Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta! Căci ei tot mai pot să te laude. Căci mai mult face o zi în curţile Tale, decât o mie în altă parte; eu vreau mai bine să stau în pragul Casei Dumnezeului Meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii” (Psalmul 26; 84).
Acesta era punctul cel mai însemnat. Locuinţa lui Dumnezeu era scumpă inimii oricărui israelit. O inimă schimbătoare ar fi dorit o schimbare, însă pentru o inimă care iubea pe Dumnezeu, orice îndepărtare din faţa Lui era numai o schimbare în rău. Adevăratul închinător nu-şi putea găsi mulţumirea, binecuvântarea şi odihna, decât în faţa lui Dumnezeu. Unul ca acesta nu se gândea să meargă în altă parte. Căci unde ar fi putut merge? Nu era decât un altar, o locuinţă, un Dumnezeu, şi acolo era locul oricărui închinător adevărat. Gândul la alt loc de închinare nu era pentru el numai o abatere de la Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o depărtare de locuinţa Lui sfântă.