Suntem acuma în preajma unei părţi noi a cărţii noastre. În cele dintâi unsprezece capitole e vorba despre adevărul însemnat al ascultării. De acum înainte se vorbeşte despre împlinirea în viaţă a acestui adevăr în obiceiurile şi căile poporului, când va fi în stăpânirea tării, Iată legile şi poruncile pe care să le păziţi şi să le împliniţi, cât veţi trăi, în ţara pe care v-o dă în stăpânire Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri” (versetul 1).

E foarte însemnat, ca inima şi cugetul să fie aşezate în starea lor adevărată, înainte de a atinge amănuntele. Dacă inima a învăţat să se plece înaintea Cuvântului lui Dumnezeu, şi amănuntele se rânduiesc cum trebuie. Iată pentru ce se ostenea atât de mult bătrânul legiuitor, să aducă inimile Israeliţilor în această stare. El simţea, că ar fi fără folos să vorbească despre amănunte, câta vreme nu-i bine întărită în suflet marea temelie a oricărei moralităţi. Iar temelia aceasta suna astfel: Datoria omului este să se plece fără cârtire la spusele Cuvântului lui Dumnezeu, orice ar porunci el, fie ca înţelegem, fie că nu înţelegem ce spune el. Odată ce a spus, să ascultăm. Câta vreme inima noastră nu se reazemă pe puterea acestui adevăr, nu suntem în stare să rânduim amănuntele. Daca se lasă loc eului, sau dacă se îngăduie minţii omeneşti să vorbească, se vor ridica întrebări şi îndoieli nesfârşite.

Dar, nu trebuie să ne folosim oare mintea noastră? Pentru ce ni-i dată? Întâi şi întâi trebuie să ştim, ca mintea nu mai este în starea, în care era, când a dat-o Dumnezeu omului. Nu trebuie să uităm că a venit păcatul. Omul este o făptură căzută şi înţelepciunea lui a suferit o cădere ca şi întreaga lui fiinţă morală. Afară de aceasta o pricină a căderii a fost tocmai părăsirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Apoi trebuie sa ne gândim că mintea şi-ar dovedi starea ei bună, dacă ar fi într-o stare sănătoasă, tocmai supunându-se Cuvântului lui Dumnezeu. Dar nu este într-o stare bună, ci oarbă şi rătăcită. Nu ne putem încrede în ea cu privire la lucrurile duhovniceşti şi dumnezeieşti.

Dacă am înţelege bine acest fapt, s-ar dezlega de la sine o mulţime de greutăţi şi întrebări. Toţi necredincioşii au ajuns unde sunt, numai ascultând de mintea lor. Satana şopteşte omului: „Tu ai minte. De ce no foloseşti? Ea ţi-a fost data ca s-o foloseşti. Nu trebuie niciodată să-ţi dai cuvântul pentru ceva nepriceput de mintea ta. Dreptul tău, ca om, este să cercetezi totul cu mintea şi numai proştii primesc cu uşurinţă tot ce li se pune înainte”.

Răspunsul nostru la toate astea este: Cuvântul lut Dumnezeu este mei presus de minte şi atunci, când vorbeşte Dumnezeu, trebuie să tacă orice minte. De bună seamă că mintea are dreptul să-şi arate puterea, când e vorba de cuvinte şi păreri omeneşti, sau mai bine zis, ar trebui să judecăm tot ce ni se pune înainte, după Cuvântul lui Dumnezeu, singurul îndreptar bun. Dacă însă mintea vrea să judece chiar Cuvântul lui Dumnezeu, sufletul se va scufunda negreşit în întunericul necredinţei, de unde nu-i decât un pas până la tăgăduirea lui Dumnezeu.

Singurul tărâm sigur pentru suflet este deci credinţa în deplinătatea Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta era tărâmul, pe care se găsea Moise când căuta să atingă inimile şi cugetele lui Israel, ca să le înduplece să se supună fără şovăire lui Dumnezeu Fără aceasta totul era degeaba. Dacă toate îndemnurile şi legile ar trebui supuse judecăţii minţii omeneşti, s-ar pierde dumnezeirea scriitorului, siguranţa şi pacea.

Daca însă, pe de altă parte, sufletul este făcut în stare de Duhul lui Dumnezeu să se supună în totul Cuvântului lui Dumnezeu, el primeşte toate cerinţele şi poruncile, ba chiar orice cuvânt al acestei cărţii scumpe, ca venind de-a dreptul de la Dumnezeu, şi cele mai mici rânduieli şi orânduiri sunt îmbrăcate în ochii lui cu toată măreţia pe care le-o poate da Cuvântul Lui. Se prea poate să nu înţelegem totdeauna însemnătatea vreunei porunci sau vreunui îndemn, dar aceasta n-are a face. Nu-i destul să ştim că Dumnezeu a vorbit, lucrul acesta este hotărâtor.