„Aşa v-am poruncit în vremea aceea tot ce aveţi de făcut”. Cărarea ascultării se întindea limpede în faţa lor. Ei trebuiau doar să asculte şi să păşească pe ea. Nu trebuiau sa se gândească la urmări. Toate urmările aveau să le lase pe mâna lui Dumnezeu, păşind hotărâţi înainte.
„Am plecat din Horeb şi am străbătut toata pustia aceia mare şi grozavă, pe care aţi văzut-o; am luat drumul care duce în muntele Amoriţilor, cum ne poruncise Domnul Dumnezeul nostru şi am ajuns la Cades-Barnea. şi eu v-am zis: „Aţi ajuns la muntele Amoriţilor pe care ni-l dă Domnul Dumnezeul nostru. Iată că Domnul, Dumnezeul tău îţi pune ţara înainte, suie-te, ia-o în stăpânire, cum ţi-a spus Domnul Dumnezeul părinţilor tai; nu te teme şi nu te înspăimânta” (versetul 16-21).
Iată chezăşia punerii lor îndată în stăpânirea ţării. Domnul Dumnezeul lor le dăduse ţara şi le-o pusese înainte. Ea era darul harului Său nemărginit, dat pe temeiul legământului încheiat cu părinţii lor. Planul Lui veşnic a fost să aibă ţara Canaanului pentru sămânţa lui Avraam, prietenul Său. Atâta ar fi fost de-ajuns ca să le liniştească inimile, nu numai în ce priveşte felul cum era ţară, ci şi în ce priveşte luarea ei în stăpânire. Trimiterea iscoadelor era cu totul de prisos. Credinţa nu mai trebuie să cerceteze darurile lui Dumnezeu. Ea spune numai atâta: Ce dă Dumnezeu trebuie să fie vrednic de primit, şi El e în stare să mă pună în stăpânirea deplină a lucrurilor pe care mi le-a pregătit harul Lui”. Israel ar fi trebuit să spună: Aceiaşi mână, care ne-a purtat prin „pustia cea mare şi înfricoşată” ne poate duce şi la moştenirea noastră.
Aceasta ar fi trebuit să fie încheierea credinţei. „Domnul mă ajută şi nu mă voi teme; ce-mi poate face un om?” Iată felul cum judecă credinţa. Când Dumnezeu stă în faţa sufletului şi îl umple în întregime, greutăţile nu se mai iau în seamă. Ele sau nu se văd, sau, dacă se văd, sunt privite ca un prilej de desfăşurare a puterii lui Dumnezeu. Credinţa se veseleşte văzând pe Dumnezeu cum biruie greutăţile.
Dar vai! Cu acest prilej norodul nu a fost călăuzit de credinţă şi astfel sa ajuns să se trimită iscoade. Moise le aduce aminte de acest lucru prin cuvintele: „Voi v-aţi apropiat cu toţii de mine şi aţi zis: „Să trimetem nişte oameni înaintea noastră, ca să iscodească ţara şi sa ne aducă răspuns cu privire la drumul pe care ne vom sui în ea şi asupra cetăţilor în care vom ajunge” (versetul 22).
Negreşit că, în această privinţă, ei s-ar fi putut încrede pe deplin în Dumnezeu. Acela care i-a scos din Egipt, care le-a croit un drum prin mare şi care-i călăuzise prin pustiul uscat şi grozav, era în stare să-i aducă şi în ţara făgăduinţei. Dar ei au vroit sa trimită iscoade. Inimile lor nu se încredeau în Dumnezeul adevărat, viu şi atotputernic.
În Numeri se istoriseşte această întâmplare altfel. Acolo Domnul însuşi dă porunca să se trimită iscoade, Dar pentru ce dă El porunca? Din pricina stării morale a norodului. Din nou vedem, deci, deosebirea dar în acelaşi timp şi potrivirea frumoasă dintre amândouă cărţile. În cartea Numeri ne arată trimiterea iscoadelor, iar Deuteronom ne dă pricina ascunsă a trimiterii lor şi anume, fiecare carte într-o potrivire deplină cu rostul ei. Una este întregirea celeilalte. Nu am fi priceput bine acea întâmplare, dacă am fi avut numai istorisirea din cartea Numeri.
Dar poate că unul sau altul dintre cititori ar pune întrebarea: Cum se poate ca trimiterea iscoadelor să fi fost un lucru rău, când Domnul poruncise să le trimită? Răspunsul este următorul: Răul nu era trimiterea iscoadelor, după ce Domnul dăduse o poruncă în acest fel, ci dorinţa norodului de a le trimite. Această dorinţă a fost un rod al necredinţei şi porunca a venit din pricina acestei necredinţe.
Lucruri asemănătoare găsim în capitolul 19 de la Matei, unde Mântuitorul vorbeşte cu Fariseii despre hotărârile legii în privinţa despărţirii de femeie.
„Fariseii au venit la El, şi ca să-L Ispitească, Iau zis: „Oare este îngăduit unul bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?” Drept răspuns, El le-a zis: „Oare nu aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, şi a zis: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa şi cei doi vor fi un singur trup?” Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. Pentru ce dar, ia-u zis ei, „a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire şi s-o lase?”
Isus le-a răspuns: Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început nu-a fost aşa”. (Matei 19:3-8).
Despărţirea bărbatului de femeie n-a fost îngăduită de rânduiala de la început a lui Dumnezeu şi nu se potrivea cu gândurile inimii Lui. Despărţirea a fost îngăduită numai din pricina împietririi inimii omeneşti. La fel era şi cu trimiterea iscoadelor. Israel n-ar fi trebuit să aibă nevoie de ele. O credinţă de copil nu s-ar fi gândit niciodată la ele. Însă Domnul a văzut cum stăteau lucrurile şi a dat porunca potrivit cu această stare. La fel a poruncit El mai târziu lui Samuel, când a văzut că inima norodului doreşte un împărat, să-i dea un împărat.
„Domnul a zis lui Samuel: „Asculta glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste el. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de când i-am scos din Egipt până în ziua de astăzi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei. Ascultă-le glasul deci; dar înştiinţează-i, şi fă-le cunoscut dreptul împăratului care va domni peste ei”.(1 Samuel 8:7-9) Şi când le-a dat împăratul, „tot poporul îl urma tremurând”. Urmărind istoria lui Saul, vom vedea că, de la început până la sfârşit, el a fost mai degrabă o piedică decât un ajutor. De aceea Domnul zice prin proorocul Osea: „Ţi am dat un împărat în mânia Mea, şi ţi l-am luat în urgia Mea”. Cu un cuvânt, el era răspunsul la necredinţa şi încăpăţânarea poporului, şi toate aşteptările lor cu privire la el au fost înşelate. El nu a răspuns gândului lui Dumnezeu; şi ca urmare, nu a fost un răspuns nici nevoilor poporului. S-a dovedit cu totul nevrednic de cununa şi toiagul de domnie. De aceea şi căderea lui ruşinoasă pe muntele Ghilboa. De ce să ceară un împărat? Nu era de ajuns Domnul? Nu era el împăratul lor? Numai îndeplinirea unei dorinţe nu este o dovadă că ea se potriveşte cu gândurile lui Dumnezeu.
Trimiterea iscoadelor s-a isprăvit cu o neizbândă desăvârşită şi cu aşteptări înşelate. Nici nu se putea altfel, deoarece ea s-a făcut ca o urmare a necredinţei. Moise, însă, spune cu o îngăduinţă, care se coboară la starea norodului şi care se potriveşte cu un plan de asemenea aproape de starea norodului: „Părerea aceasta mi s-a părut bună; şi am luat doisprezece oameni dintre voi, câte un om din fiecare seminţie”. Dar vorbele acestea nu dovedesc deloc că acest plan sau această stare era după voia lui Dumnezeu. Dumnezeu se poate întâlni cu noi în necredinţa noastră, deşi este întristat şi necinstit de ea, dar se bucură când vede o credinţă îndrăzneaţă şi curată. Şi numai o astfel de credinţă dă lui Dumnezeu locul ce i se cuvine. Când a spus Moise norodului: „Iată ca Domnul Dumnezeul tău îţi pune ţara înainte; suie-te, ia-o în stăpânire, cum ţi-a spus Domnul Dumnezeul părinţilor tăi; nu te teme şi nu te înspăimânta”, răspunsul potrivit din partea lor ar fi trebuit să fie: „Iată-ne, atotputernice Doamne! Du-ne la biruinţă! Tu eşti de ajuns. Dacă Te avem pe Tine călăuză, mergem înainte cu încredere plină de voioşie. Greutăţile nu-s nimica în faţa Ta şi, deci, sunt nimica şi pentru noi. Cuvântul Tău şi starea Ta de faţă de noi sunt tot ce ne trebuie”.
Aşa ar fi vorbit credinţa. Dar vai, Israel a vorbit cu totul altfel. Dumnezeu nu le era destul. Li se părea prea îndrăzneţ să pornească numai cu încrederea în braţul Lui. Nu erau mulţumiţi cu ce le-a spus Domnul despre ţară. Vroiau să trimită iscoade. Biata inimă omenească poate să sufere, mai uşor, orice, numai să se încreadă în Dumnezeul cel viu nu. Şi totuşi, binecuvântare mare nu-i decât într-o viaţă trăită într-o credinţă curată. Dar credinţa trebuie să fie ceva adevărat, nu numai o mărturisire goală. Zadarnic vorbeşti despre o viaţă trăită în credinţă, dacă inima se sprijină, în ascuns, pe unele ajutoare omeneşti. Adevăratul credincios nu are a face cu nimeni decât cu Dumnezeu, în care îşi găseşte orice izvor. Asta nu înseamnă că el nu bagă în seamă uneltele şi căile, de care se foloseşte Dumnezeu, în bunăvoinţa Sa. Ba le preţuieşte ca fiind mijloacele pe care le foloseşte Dumnezeu spre binecuvântarea şi ajutorul său. Dar nu le îngăduie să ia locul lui Dumnezeu. Vorbirea inimii lui este: „Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul” (Psalm 62.1).
Cine se încrede însă în Domnul nu va fi dat niciodată de ruşine şi nu va duce niciodată lipsă de vreun bine. Dacă s-ar fi încrezut Israel în Domnul, în loc să trimită iscoade, lucrurile ar fi luat cu totul altă întorsătură. Dar ei au vrut sa trimită iscoade şi De aceea totul s-a isprăvit în chip umilitor pentru ei.