Cei ce se cred înţelepţi şi învăţaţi şi în drept să judece cu învăţătura şi filozofia lor Cuvântul lui Dumnezeu şi, deci, pe însuşi Dumnezeu, cad pradă orbirii, întunericului şi împietririi inimii. Aşa se face că cele mai mari prostii şi neghiobii care se pot spune se găsesc în scrierile învăţaţilor care scriu împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci, întrucât lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii (1 Cor. 1:20, 21). Dacă cineva vrea să fie înţelept, să se facă nebun! Aici e taina. Omul trebuie să ajungă la capătul înţelepciunii lui ca şi la al stricăciunii lui. Trebuie să ajungă să spună că e nebun înainte ca să guste dulceaţa înţelepciunii dumnezeieşti. Cea mai mare minte omenească, ajutată de toată ştiinţa şi filozofia, nu poate să prindă nici cel mai mic adevăr al descoperirii dumnezeieşti. Aşa că, atunci când oameni neîntorşi la Dumnezeu, oricare ar fi învăţătura lor şi puterea minţii lor, încep se vorbească despre insuflarea dumnezeiască a Sfintei Scripturi, pot spune cele mei mari prostii. Aduc nişte dovezi aşa slabe; şi acolo unde ei găsesc nepotriviri noi găsim cea mai mare frumuseţe şi desăvârşire.

„Am dat în acelaşi timp următoarea poruncă judecătorilor voştri: „Să ascultaţi pe fraţii voştri şi să judecaţi după dreptate neînţelegerile fiecăruia cu fratele lui sau cu străinul. Să nu căutaţi la faţa oamenilor în judecăţile voastre. Să ascultaţi pe cel mic ca şi pe cel mare. Să nu vă temeţi de nimeni, căci Dumnezeu e cel care face dreptate. Şi când veţi găsi o pricina prea grea, s-o aduceţi înaintea mea ca s-o aud”. (versetul 16-17).

Ce dreptate nepărtinitoare, în orice neînţelegere să se cerceteze şi să se cântărească de amândouă părţile toate faptele. Judecătorul nu trebuie să fie înrâurit nici de judecaţi greşite şi nici de dragoste sau plăcere pentru cineva. O hotărâre nu trebuia dată numai pe temeiul unor păreri, ci pe temeiul faptelor netăgăduite. Nu se ţinea seama de starea şi împrejurările părţilor. Orice lucru trebuie hotărât întocmai cum se cuvenea, fără să ţină seamă de influenţa personală a uneia sau e alteia din părţile care aveau neînţelegeri. „Să ascultaţi pe cel mic, ca şi pe cel mare”. Săracul avea acelaşi drept ca şi bogatul, străinul ca şi băştinaşul. Nu era voie să se facă nici o deosebire.

Cât de însemnate sunt toate acestea pentru noii. E drept că nu toţi vom fi judecători, prezbiteri, sau mai mari, însă temeiurile arătate aici sunt de cea mai mare însemnătate pentru noi, deoarece vin uneori întâmplări în care ne putem folosi de ele. Oriunde ne-am afla, şi în orice fel de cercuri ne-am mişca, întâlnim de cele mai multe ori greutăţi şi neînţelegeri între fraţii noştri, în care unuia sau altuia i se pare, sau chiar i s-a făcut nedreptate. De aceea trebuie să fim îndrumaţi dumnezeieşte, cum trebuie să ne purtăm în astfel de împrejurări.

Judecata noastră trebuie să se întemeieze totdeauna pe fapte, şi anume pe toate faptele celor două părţi. Nu trebuie să fim călăuziţi niciodată de presupuneri, căci cu toţii ştim cât de înşelătoare sunt astfel de presupuneri. Nu-i nimic mai uşor decât să-ţi faci o astfel de închipuire şi s-o treci apoi altuia; de aceea e fără preţ orice judecată întemeiată numai pe închipuiri. Noi trebuie să avem fapte hotărâte şi bine dovedite, fapte întărite de mărturia a doi sau a trei martori. Lucrul acesta ni-l spune Cuvântul lui Dumnezeu de mai multe ori. (Vezi Numeri 17:6; Matei 18:16; 2 Cor. 13:1; 1 Timotei 5:19.)

Tot atât de puţin ne este îngăduit să fim călăuziţi în judecata noastră de o înfăţişare mai mult sau mai puţin părtinitoare a faptelor. Fiecare e în primejdie să dea o anumită culoare arătării faptelor, chiar dacă o face cu gândul cel mai bun. Poate că lasă în afară, cu ştire sau fără ştire, un fapt, şi poate că tocmai acest fapt ar putea arunca o lumină cu totul nouă asupra celorlalte. Să fie ascultată şi cealaltă parte. Acesta este un temei vechi şi bun de urmai totdeauna. Da, ca să fim în stare să ne facem o judecată sănătoasă şi dreaptă, nu trebuie să ascultăm numai o parte, ci amândouă părţile. O judecată dată fără cunoaşterea amănunţită a tuturor faptelor este fără preţ. De aceea: „Să ascultaţi pe fraţii voştri şi să judecaţi după dreptate neînţelegerile fiecăruia cu fratele lui sau cu străinul”.

Şi cât de însemnat este îndemnul din versetul 17: „Să nu căutaţi la faţa oamenilor în judecăţile voastre; să ascultaţi pe cel mai mic ca şi pe cel mai mare; să nu vă temeţi de nimeni.” Aceste cuvinte dezvăluie biata inimă omenească! Noi suntem foarte porniţi să căutăm la faţa oamenilor, să ne lăsam călăuziţi de înrâuriri personale, să punem preţ pe starea şi averea oamenilor şi să ne temem de oameni.

Dar care este leacul dumnezeiesc împotriva acestor rele? Este frica de Dumnezeu. Dacă punem totdeauna pe Domnul în faţa noastră, vom fi feriţi de efectele stricătoare ale părtinirii, judecăţii greşite, a fricii de oameni în tot ceea ce ni se va înfăţişa. Vom aştepta cu smerenie şi răbdare, sfatul şi călăuzirea Domnului şi, în felul acesta, vom fi feriţi să dăm o judecată grabnică şi greşită asupra oamenilor şi lucrurilor. Cât rău nu a făcut, totdeauna, în mijlocul copiilor lui Dumnezeu din toate vremurile, o judecată grăbită şi lipsită de dragoste.

Vom mai insista puţin la felul plin de iubire în care aduce aminte Moise norodului de toate împrejurările în legătură cu trimiterea iscoadelor. Ele se potrivesc în totul cu rostul acestei cărţi.

Şi nici nu se poate altfel. Cuvântul lui Dumnezeu e desăvârşit în toate privinţele. Se înţelege că nu vorbim de traducerile şi tălmăcirile omeneşti ale Scripturii, în care trebuie să fie mai mult sau mai puţine greşeli. Totuşi, chiar în traduceri nu putem decât să rămânem uimiţi şi să lăudăm pe Dumnezeu când vedem că El are grijă de Cuvântul Său. Aşa că şi cel mai depărtat cioban din munţii noştri poate fi încredinţat că are în limba lui descoperirea lui Dumnezeu, în Biblia din traducerea pe care o citeşte. Dumnezeu, care a vegheat la darea Scripturii veghează şi la traducerea ei, chiar dacă sunt greşeli de traducere, ici şi colo, ele nu ating deloc adevărul Scripturii.