Deuteronom 1:12-15 (C. H. Mackintosh)

În partea cealaltă a capitolului nostru, Moise istoriseşte într-un grai mişcător faptele în legătură cu alegerea celor 70 de judecători şi cu trimiterea iscoadelor. Moise spune că alegerea celor 70 de judecători s-a făcut din îndemnul său, trimiterea iscoadelor, însă, din îndemnul norodului. Scumpul slujitor al lui Dumnezeu simţea că povara adunării era prea grea pentru el, şi de bună seamă că era grea, deşi mai ştim că harul lui Dumnezeu este de ajuns pentru orice nevoie, şi el poate lucra tot atât de mult printr-un bărbat, cât şi prin 70.

Dar nu putem înţelege greutăţile pe care le simţea „cel mai blând dintre oamenii de pe pământ” cu privire la răspunderea unei slujbe atât de însemnate şi atât de grele, şi cu adevărat că graiul în care zugrăveşte acele greutăţi te mişca în mod deosebit.

„Domnul Dumnezeul vostru v-a înmulţit şi azi sunteţi foarte mulţi la număr, ca stelele cerului. Domnul Dumnezeul părinţilor voştri să vă mărească de o mie de ori pe atât şi să vă binecuvinteze, după cum a făgăduit”. Ce adaos plăcut! Ce arătare a simţirilor puternice izvorâte dintr-o inima iubitoare. „Cum aş putea să port eu singur pricinile voastre, povara voastră şi certurile voastre?”

Iată, deci, pricina pentru care povara şi greutatea era atât de mare. Poporul era dezbinat. În mijlocul lui erau certuri şi neînţelegeri şi, cine era în stare să facă faţă tuturor acestor lucruri? Ce fel de umeri omeneşti ar fi fost în stare să poarte astfel de poveri? Şi cât de lesne s-ar fi putut să fie cu totul altfel! Dacă ei ar fi călătorit înainte în înţelegere, n-ar fi fost nevoie de potolit certurile şi n-ar fi fost nevoie nici de judecători. Dacă fiecare mădular al adunării ar fi căutat să lucreze pentru binele şi interesul fraţilor săi, de bună seamă că n-ar mai fi fost „pricini” şi „povară” şi „certuri”. Dacă fiecare ar fi făcut tot ce i-ar fi stat în putinţă ca să lucreze pentru binele obştesc, urmările ar fi fost cât se poate de frumoase.

Cu părere de rău trebuie însă să spunem că, nu a fost aşa cu poporul lui Israel în pustie şi – lucru şi mai trist – nici în Biserica lui Dumnezeu, deşi binecuvântările noastre sunt mult mai mari. De abia se alcătuise Biserica în urma pogorârii Duhului Sfânt şi au şi început să se audă glasuri de cârtire şi nemulţumire. Şi pentru ce? Pentru o „nebăgare în seamă”, o presupunere sau poate chiar un adevăr. (vezi Faptele 6:1-6). Fie că a fost o presupunere sau un adevăr, „Eul” a fost acela care a lucrat acolo. Dacă era părută, erau vinovaţi grecii, şi dacă era adevărată erau vinovaţi iudeii. În astfel de împrejurări sunt greşeli de amândouă părţile. Calea adevărată ca să ne ferim de orice ceartă, neînţelegere şi cârtire este să ne plecăm în ţărână şi să căutam din inimă binele celuilalt. Dacă s-ar fi urmai de la început acest drum foarte bun, scriitorii bisericeşti ar fi avut cu totul altceva de istorisit. Dar ştim că lucrurile s-au petrecut cu totul altfel şi De aceea istoria bisericii mărturisitoare, chiar de la începutul ei, nu este decât o zugrăvire uimitoare de neînţelegeri, certuri şi dezbinări. Chiar în faţa Domnului, a cărui întreagă viaţă a fost o smerire desăvârşita, se certau apostolii ca să ştie care dintre ei e mai mare. O astfel de ceartă nu s-ar fi ivit niciodată, dacă fiecare ar fi înţeles taina scumpă, să-şi uite sinele şi să caute folosul altuia. Oricine a gustat ceva din bunătatea smeririi de sine nu va cere niciodată pentru el ceea ce e mai bun sau locul de frunte. Apropierea de Cristos mulţumeşte inima smerită atât de deplin încât, pentru ea nu mai au nici un preţ cinstea şi răsplătirile. Acolo, însă, unde lucrează „Eul”, se vor găsi totdeauna pizma şi mânia, cearta şi neînţelegerea, rătăcirea şi orice faptă rea. Orice faptă a istoriei bisericeşti dovedeşte cele spuse de noi: „Eul” cu urmările lui rele a fost de la început pricina certurilor şi a dezbinărilor. Din zilele apostolilor şi până astăzi, „Eul” nejudecat s-a arătat izvorul întâmplărilor celor mai triste. Unde a fost judecat şi pus deoparte a fost pace şi bună înţelegere.

„Cum aş putea sa port eu singur pricinile voastre, povara voastră şi certurile voastre? Luaţi din seminţiile voastre nişte bărbaţi înţelepţi, pricepuţi şi cunoscuţi şi-i voi pune în fruntea voastră”. Voi mi-aţi răspuns şi aţi zis: „Ce spui tu sa facem este un lucru bun”. Am luat atunci pe căpeteniile seminţiilor voastre, bărbaţi înţelepţi şi cunoscuţi şi i-am pus în fruntea voastră drept căpetenii peste o mie, peste o suta, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece, ca dregători în seminţiile voastre” (versetul 12-15).

Cu adevărat, o rânduială minunată! Daca ar fi trebuit aşezată vreodată o astfel de orânduire, nu s-ar fi putut găsi altă cale de a ţinea rânduială, decât această aşezare treptată a stăpânirii, începând cu cel mai mare peste zece şi mergând în sus până la cel mai mare peste o mie. Moise singur fiind capul tuturor şi stând în legătură de-a dreptul cu Domnul Dumnezeul lui Israel.

Nu vedem nimic aici care ne-ar face să înţelegem că alegerea judecătorilor s-a făcut în urma sfatului lui Ietro, socrul lui Moise (Exod 18) şi nu găsim nimic din cele spuse în Numeri 2. Atragem luarea aminte a cititorului asupra acestui lucru, ca fiind o nouă dovadă că, Deuteronomul nu este numai o repetare a celor spuse în cărţile dinainte. Această carte de preţ are un fel al ei de a fi bine întipărit şi felul cum sunt arătate faptele se potriveşte cu acest fel deosebit al ei. Se vede că gândul vrednicului slujitor al lui Dumnezeu, sau mai bine zis al Duhului Sfânt, care lucra în el, a fost să nască în inima norodului acel rod mare, care este ţinta anumită a acestei cărţi, anume, o ascultare deplină de toate orânduirile şi legile lui Dumnezeu.

Nu trebuie să uitam acest lucru, dacă vrem să înţelegem bine această carte. Necredincioşii şi îndoielnicii pot spune că, în feluritele istorisiri aşa cum le avem în fiecare din aceste cărţi, sunt nepotriviri; însă cititorul credincios alungă orice gând de acest fel, căci el ştie că aceste gânduri vin de-a dreptul de la tatăl minciunii, Satana, vrăjmaşul descoperirii scumpe a lui Dumnezeu. A aduce necredincioşilor dovezi este fără folos, pentru că ei nici nu sunt în stare să le înţeleagă sau să le preţuiască puterea. Ei sunt neştiutori pe acest tărâm şi, afara de asta, plini de cea mai amară vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, judecata lor asupra insuflării dumnezeieşti a Cuvântului este fără preţ. Cuvântul lui Dumnezeu e cu mult mai presus de ei. El este tot atât de desăvârşit ca şi acela care ni l-a dat, şi tot atât de nezguduit, ca şi scaunul Lui de domnie, dar şi frumuseţea lui lăuntrică, adâncimea şi desăvârşirea lui nu se pot descoperi decât prin credinţă. „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da Tată, Te laud pentru că aşa ai găsit Tu cu cale” (Mat. 11. 25-26).