Deuteronom 11:18-25 (C. H. Mackintosh)

„Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun; să le legaţi ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre, şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri. Să învăţaţi pe copiii voştri în ele, şi să le vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale. Şi atunci zilele voastre şi zilele copiilor voştri, în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor voştri că le-o va da, vor fi tot atât de multe cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului” (Deuteronom 11:18-21).

Ce zile fericite! Cât de mult dorea inima iubitoare a lui Moise, ca poporul să guste astfel de zile! Şi cât de uşoare erau cerinţele. Poporului nu i se punea un jug greu, ci i se dădea dreptul deosebit şi plăcut să păstreze în inimile lor poruncile scumpe ale Domnului, Dumnezeului lor, şi să tragă în piept aerul curat al Cuvântului Său. Totul depindea de împlinirea acestei cerinţe. Toate binecuvântările Canaanului, a acelei ţări bune şi frumoase, în care curgea lapte şi miere şi peste care vegheau, cu interes neîncetat şi grijă părintească, ochii lui Dumnezeu, toate roadele ei scumpe şi binecuvântările ei rari aveau să fie partea lor pentru totdeauna, în schimbul unei ascultări ca de copii faţă de Cuvântul Dumnezeului legământului lor. Afară de aceasta li se făgăduia, pe temeiul ascultării lor, o izbândă desăvârşită asupra tuturor vrăjmaşilor, o înlăturare a tuturor piedicilor şi o intrare biruitoare în moştenirea făgăduită. „Căci dacă veţi păzi toate aceste porunci pe care vi le dau, şi dacă le veţi împlini, dacă veţi iubi pe Domnul, Dumnezeul vostru, veţi umbla în toate căile Lui şi vă veţi alipi de El, Domnul va izgoni dinaintea voastră pe toate aceste neamuri, şi vă veţi face stăpâni pe toate aceste neamuri care sunt mai mari şi mai puternice decât voi. Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, va fi al vostru; hotarul vostru se va întinde din pustie până la Liban, şi de la râul Eufrat până la marea de apus. Nimeni nu va putea să stea împotriva voastră. Domnul, Dumnezeul vostru, va răspândi, cum v-a spus, frica şi groaza de tine peste toată ţara în care veţi merge” (Deuteronom 11:22-25).Aici avem laturea dumnezeiască. Toată ţara era înaintea lor. Ei n-aveau decât s-o ia în stăpânire ca dar fără plată din partea lui Dumnezeu. N-aveau decât să-şi pună în credinţă picioarele pe moştenirea frumoasa, pe care le-a hotărât-o harul. Toate acestea le găsim adeverite în Iosua 11: 23:”Iosua a pus stăpânire deci pe toată ţara, potrivit cu tot ce spusese lui Moise Domnul. Şi Iosua a dat o de moştenire lui Israel, fiecăruia ia dat partea lui, după seminţiile lor: Apoi ţara s-a odihnit de război”. (Fără îndoială că Iosua a luat ţara prin credinţa. Căci, dacă e vorba de stăpânirea de fapt, locul din Iosua 13:1 ne arată că mai era încă mult pământ de luat în stăpânire.)

Dar, vai! mai era şi o latură omenească! Făgăduinţa Canaanului din partea lui Dumnezeu şi luarea ei în stăpânire prin credinţa lui Iosua, era una, iar luarea în stăpânire de fapt de către Israel, era alta. De aceea vedem o deosebire atât de mare între cartea lui Iosua şi cartea Judecătorilor. În cea dintâi vedem credincioşia neclintită a lui Dumnezeu cu privire la făgăduinţa Lui, în cea din urmă greşelile triste ale lui Israel, săvârşite de la început. Dumnezeu dăduse drept chezăşie Cuvântul Său, că nimeni nu va sta înaintea lor şi sabia lui Iosua, care înfăţişează pe marea Căpetenie a mântuirii noastre, a întărit această făgăduinţă. Dar cartea Judecătorilor ne istoriseşte faptul trist, că Israel n-a izgonit pe vrăjmaş şi n-a ştiut astfel să-şi însuşească făgăduinţa dumnezeiască în toată măreţia ei.

Ce iese de aici? Este oare făgăduinţa lui Dumnezeu fără putere? Hotărât că nu, dar se vede aici toată neputinţa omenească. În timp ce în „Ghilgal” fâlfâia steagul izbânzii deasupra celor douăsprezece seminţii cu căpetenia lor nebiruită în frunte, Israel îşi plângea înfrângerea în „Bochim”.

Deosebirea dintre aceste două lucruri e uşoară de văzut. Le întâlnim pe amândouă de multe ori în Sfânta Scriptură. Omul nu-i în stare să se ridice la înălţimea descoperirii dumnezeieşti şi nici să pună stăpânire pe ce-i dă harul. Faptul acesta este întărit atât de istoria bisericii, cât şi de a lui Israel. Acelaşi lucru se vede şi în istoria fiecărui mădular al bisericii. Care creştin de pe pământ vieţuieşte la înălţimea drepturilor şi binecuvântărilor sale duhovniceşti? Care copil al lui Dumnezeu n-are să se plângă de o lipsă umilitoare în înfăptuirea în viaţă a tot ce are în Cristos? Dar face asta adevărul lui Dumnezeu fără putere? Nu. Cuvântul Lui rămâne neschimbat, neatins şi veşnic tare. În faţa lui Israel, se întindea ţara făgăduinţei în toată întinderea şi cu toată frumuseţea data ei de Dumnezeu; şi nu numai atât, dar poporul putea să-şi pună nădejdea în credincioşia şi puterea lui Dumnezeu pentru luarea deplină în stăpânirea ţârii. Tot aşa este şi cu noi. Suntem binecuvântaţi cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti în Cristos, Nu-i nici o margine în binecuvântările pe care le avem în legătură cu starea noastră în Cristos, iar cât despre gustarea lor de fapt, în viaţă prin credinţă putem pune stăpânire pe tot ce ne-a dăruit harul lui Dumnezeu în Cristos.

Datoria unui creştin este să trăiască la înălţimea descoperirilor dumnezeieşti. Nu se poate dezvinovăţii cu o vieţuire mai jos de ele. N-avem nici-un drept să spunem că nu putem înfăptui plinătatea moştenirii noastre în Cristos, că măsura şi dreptarul sunt prea înalte şi că în starea noastră nedesăvârşită de acuma nu ne putem aştepta să gustam astfel de binecuvântări minunate.

O astfel de vorbire nu dovedeşte decât necredinţă.

Întrebarea este: Ne-a dăruit oare harul lui Dumnezeu ce spune că ne-a dat Cristos? Ne-a dat oare moartea lui Cristos un drept asupra acelor binecuvântări? Dacă da, de ce nu ne-am bucura de ele? Din partea lui Dumnezeu nu stă nimic în cale. Dorinţa inimii Lui este să ne bucuram de plinătatea celor ce avem în Cristos.

Rugăciunea minunată a apostolului din Efeseni ne arată, cât de mult doreşte Duhul lui Dumnezeu ca să înţelegem şi să ne bucurăm de binecuvântările minunate ale adevăratei stări creştineşti. „De aceea şi eu, de când am auzit despre credinţa în Domnul Isus care este în voi, şi despre dragostea voastră pentru toţi sfinţii, nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele. Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi” (Efeseni 1:5-23). Duhul Sfânt se străduieşte neîncetat să ne ţină, prin slujba Sa, inimile în această stare ridicată; dar cu părere de rău trebuie s-o spunem, că noi îl întristăm, ca Israel prin necredinţa noastră păcătoasă şi ne lipsim astfel singuri de binecuvântări nemăsurate.

Cu toate acestea însă, Dumnezeu va împlini adevărul Său scump în orice punct, atât cu privire la poporul Său pământesc, cât şi cu privire la cel ceresc. Israel se va bucura odată pe deplin de toate binecuvântările lui întărite prin legământul veşnic, iar biserica se va bucura pe deplin de tot ce a hotărât pentru ea iubirea dumnezeiască în Cristos, potrivit planurilor Lui veşnice. Dar nu numai atâta, ci Duhul Sfânt poate să facă pe fiecare credincios să guste chiar de acum nădejdea chemării slăvite a lui Dumnezeu, şi puterea acestei nădejdi în viaţă, despărţindu-i inima de lucrurile văzute şi punând-o de o parte pentru Dumnezeu în sfinţenie adevărata şi predare vie faţă de El.