Ce minunat! Dumnezeu udă brazdele pământului şi-l netezeşte. El se coboară atât de mult, încât face, ca să zicem aşa, lucrare de plugar pentru poporul Său, El se bucură să verse peste „dealurile şi văile” poporului Sau iubit razele soarelui Său şi ploi răcoritoare. Înverzirea viei, smochinului, măslinului, şi acoperirea văilor cu lanuri de holde şi păşuni bogate pline cu turme de vite aduce slavă Numelui Său. Aşa ar fi trebuit şi ar fi putut să fie totdeauna, dacă Israel ar fi ascultat de legea sfântă a lui Dumnezeu. „Dacă veţi asculta de poruncile mele pe care vi le dau astăzi, dacă veţi iubi pe Domnul, Dumnezeul vostru, şi să-I slujiţi din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru, el va da ţării voastre ploaie la vreme, ploaie timpurie şi ploaie târzie, şi-ţi vei strânge grâul, mustul şi untdelemnul; de asemenea va da iarbă în câmpiile tale pentru vite şi vei mânca şi te vei sătura” (Deuteronom 11:13-15). Datoria înaltă şi sfântă a lui Israel era să iubească pe Dumnezeu şi să-i slujească, iar Dumnezeu avea să binecuvânteze şi să fericească pe Israel. Fericirea şi rodnicia aveau să fie urmarea ascultării. Poporul şi ţara atârnau numai de Dumnezeu. Toata îngrijirea lor venea din cer. De aceea cerul îşi dădea roua sa, ploaia uda ogoarele şi viile lor, pământul era roditor şi binecuvântat câtă vreme vieţuiau în ascultare.

Când însă Israel a uitat pe Domnul şi a părăsit poruncile Lui scumpe, pământul s-a prefăcut în piatră, iar lutul în fier. Seceta, sărăcia, foametea şi nenorocirea sunt urmările neascultării. Toate s-ar fi putut să aibă altă înfăţişare. „De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţârii; dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi” (Iosua).

Din toate acestea scoatem un adevăr practic şi adânc pentru Biserica lui Dumnezeu. Deşi nu mai suntem sub lege, suntem totuşi chemaţi să ascultam şi suntem binecuvântaţi şi învioraţi în sufletul nostru numai întrucât vieţuim prin har într-o ascultare de bunăvoie şi din inimă. Sufletele noastre vor fi împrospătate şi întărite şi vom da rodul neprihănirii, care este prin Isus Cristos spre slava şi lauda lui Dumnezeu.

Cercetarea acestui adevăr însemnat în legătura cu începutul cap. 15 din Ioan, va fi de folos pentru cititor. Această parte (versetele 1-10) trebuie luată în seamă de orice copil adevărat al lui Dumnezeu. „Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului, pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi, mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard. Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da. Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei. Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:1-10).

Aici avem pe Cristos, care, fiind viţa adevărată, la locul lui Israel, care ajunsese pentru Domnul buruiana corcită a unei viţe de vie străină. Aceasta se petrece pe pământ, căci nu ne putem închipui în cer nici o viţă de vie şi nici un grădinar. Pilda e lămurită Domnul zice: „Eu sunt viţa cea adevărată”. Asemănarea este foarte lămurită. Nu e vorba de un cap şi de mădularele lui, ci de o viţă şi de mlădiţele ei. Afară de aceasta, ţinta acestei pilde nu este viaţa veşnica, ci rodirea. Daca s-ar ţinea în seamă acest lucru, s-ar uşura mult înţelegerea acestui loc, de multe ori înţeles greşit. Pilda viţei de vie şi a mlădiţelor ne învaţă, că taina rodirii este rămânerea în Cristos, adică dependenţa neîncetată de El şi vieţuirea împreună cu El. Iar taina rămânerii în dragostea Lui este tinerea poruncilor Lui. „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui”. Toate acestea fac pilda atât de lămurită. Ca să aducem rod la vremea potrivita trebuie să rămânem în Cristos şi în dragostea Lui; iar aceasta are loc, când iubim poruncile Lui, le păstrăm în inimile noastre şi le dăm o ascultare de bună voie şi din inimă.

În privinţa aceasta este multă înţelegere greşita şi multe lucruri sunt privite drept rod, care nu sunt recunoscute drept rod în faţa lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu poate recunoaşte ca rod nimic, care nu-i urmarea rămânerii în Cristos. Se poate ca noi să ne dobândim un nume mare şi să trecem printre oameni drept nişte creştini buni, hotărâţi şi cucernici. Se poate chiar ca să fim foarte harnici în lucrul Domnului, sau să propovăduim frumos; se poate să se vorbească despre noi că suntem binefăcători mari şi sprijinitori ai mişcărilor creştineşti, se poate să dăm sume mart de bani pentru lucrul Domnului şi cu toate acestea sa nu aducem un rod care să fie primit de inima Tatălui.

Pe de altă parte se poate întâmpla să ne fie hărăzit sa ne urmăm călătoria pământeasca necunoscută şi în taină, nebăgaţi în seamă şi nevăzuţi de lume. Dar, dacă rămânem în Cristos şi în dragostea Lui, dacă păzim Cuvântul Lui într-o ascultare sfântă şi din inimă, vom aduce rod la vremea potrivita. Tatăl nostru va fi proslăvit şi noi vom creşte în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru.