„Căci ţara în stăpânirea căreia vei intra, nu este ca ţara Egiptului, din care aţi ieşit, unde îţi aruncai sămânţa în ogoare şi le udai cu piciorul ca pe o grădină de zarzavat. ţara pe care o veţi stăpâni este o ţară cu munţi şi văi, care se adapă din ploaia cerului; este o ţară de care îngrijeşte Domnul Dumnezeul tău, şi asupra căreia Domnul, Dumnezeul tău, are neîncetat ochii de la începutul până la sfârşitul anului” (versetele 10-12).
În versetele acestea Moise dă poporului o zugrăvire minunată a ţării făgăduinţei. Deosebirea dintre Egipt şi Canaan este mare. În Egipt nu era ploaie din cer. Toate trebuiau făcute de munca omenească. Cu totul altfel era în ţara Canaanului. Acolo n-ar fi putut face nimic piciorul omului, şi nici n-ar fi fost nevoie de aşa ceva, căci ploaia binecuvântată a cerului uda pământul. Însuşi Domnul veghea asupra ţarii şi o uda cu ploaie. Pe când ţara Egiptului trebuia să se bizuie pe rodnicia ei, ţara Canaanului atârna cu totul de Dumnezeu, de ceia ce cădea din cer. Glasul Egiptului era: „Apa mea este a mea”. Nădejdea Canaanului însă era „Apa lui Dumnezeu”.
În Psalmul 65:9-13 găsim o zugrăvire frumoasă a stării lucrurilor din ţara Domnului, privită cu ochiul credinţei. „Tu cercetezi pământul şi-i dai belşug, îl umpli de bogăţii şi de râuri dumnezeieşti, pline cu apă. Tu le dai grâu, pe care iată cum îl faci să rodească: îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgării, îl moi cu ploaia, şi-i binecuvântezi răsadul. Încununezi anul cu bunătăţile Tale, şi paşii Tăi varsă belşugul. Câmpiile pustiei sunt adăpate, şi dealurile sunt încinse cu veselie. Păşunile se acoperă de oi şi văile se îmbracă cu grâu: toate strigă de bucurie şi cântă”.