Cum am mai spus, Moise simţea cât de nespus de însemnat era să întipărească adânc în inima şi în amintirea poporului toate faptele puternice ale Domnului. Mintea omului este atât de schimbătoare şi inima atât de nestatornică. Cu toate că Israel auzise despre judecăţile mari ale lui Dumnezeu asupra Egiptului şi asupra lui Faraon, era în primejdie să le uite şi să piardă înrâurirea, pe care trebuiau s-o aibă asupra inimilor lor.
Poate că ne vom mira, că Israel a fost în stare să uite vreodată întâmplările puternice ale istoriei sale din Egipt, plecarea părinţilor săi ca o mână de oameni şi înmulţirea poporului, cu toate greutăţile şi piedicile, în aşa fel că a ajuns un neam mare, „ca stelele cerului de mulţi”. Cât de vorbitoare au fost şi cele zece răni pustiitoare ale Egiptului! Cât de mult erau ele menite, sa întipărească în inimă simţimântul puterii lui Dumnezeu şi a nimicniciei şi neputinţei omului! Ce este omul, cu toată înţelepciunea, puterea şi mărirea lui lăudăroasă şi cât de proaste sunt străduinţele sale de a se împotrivi Dumnezeului Atotputernic! Ce a fost toată puterea lui Faraon şi a Egiptului în faţa Domnului, Dumnezeului lui Israel? Intr-un ceas, totul era nimicii şi zdrobii. Toate carele Egiptului, toată mărirea şi slava, vitejia şi puterea acestui neam vechi şi vestit, au fost înghiţite într-o clipa de valurile marii.
Pentru ce? Pentru că se încumetaseră să se amestece în treburile Dumnezeului lui Israel şi să se împotrivească planului veşnic al Celui Prea Înalt. Au căutat să asuprească pe aceia, pe care Dumnezeu îi iubea în chip deosebit. Faraon a încercat în mândria şi în încăpăţânarea inimii lui să încrucişeze drumurile lui Dumnezeu, însă prin aceasta s-a prăvălit în pierzare. Ţara lui s-a zguduit până în temelii, iar Marea Roşie l-a înghiţit pe el şi toată oştirea lui. Ce pildă puternică pentru toţi aceia, care ar încerca vreodată să se pună în calea împlinirii planurilor lui Dumnezeu cu privire la sămânţa prietenului sau Avraam.
Însă Israel n-avea să-şi aducă aminte numai de ce a făcut Dumnezeu în Egipt lui Faraon, ci şi de ceea ce a făcut chiar printre el. Cât de umilitoare era pentru ei amintirea judecăţii, care a lovii casele lui Datan şi Abiram! Cât de grozav gândul, ca pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit, pentru că s-au ridicat împotriva rânduielii dumnezeieşti! Cea mai însemnată persoană din istoria acestei întâmplări, aşa cum e dată în Numeri, este levitul Core. Aici însă el nu este pomenit, ci numai cei doi Rubeniţi, pentru că Moise caută să înrâurească asupra poporului, zugrăvind urmările groaznice ale încăpăţânării celor doi bărbaţi din mijlocul lor. Datan şi Abiram erau doi inşi de rând ai adunării, cum am zice, nu leviţi cu o stare deosebită.
Vedem deci, că ori încotro era îndreptată luarea aminte a lui Israel cu privire la lucrările dumnezeieşti, în afară sau înăuntru era numai ca să se întipărească în inimile lor o înţelegere adâncă a însemnătăţii ascultării, iată rostul tuturor repetărilor, lămuririlor şi îndemnurilor date de slujitorul credincios al lui Dumnezeu, care avea să fie luat în curând din mijlocul lor. Iată de ce Moise, călăuzit de Duhul Sfânt, sare în cuvântările sale sute de ani din istoria lor şi alege numai acele întâmplări, care erau potrivite să înrâurească asupra inimilor şi cugetelor lor. Călătoria spre Egipt, viaţa de acolo, plecarea, trecerea Mării Roşii, întâmplările din pustie şi mai ales judecata groaznică asupra celor doi Rubeniţi, toate sunt folosite cu o tărie şi limpezime minunată, ca să dea putere drepturilor lui Dumnezeu asupra unei ascultări neprecupeţite din partea poporului.