Dar ce lucruri dă Dumnezeu străinului? „Să iubiţi pe străin, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului” (versetul 19). „Căci noi n-am adus nimic în lume şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns” (1Timotei 6:7-8).

Cititorule creştin, să ne gândim la toate acestea! Ce leac împotriva lăcomiei nesăturate după bani şi a setei după cinste din zilele noastre! Ce izbăvire de febra vieţii negustoreşti. Daca am fi mulţumiţi cu partea, pe care a hărăzit-o Dumnezeu străinului, am fi cu totul altfel. Cât de simple ar fi obiceiurile noastre, cât de lipsită de duhul lumii ar fi purtarea noastră! Cu cât ne-am ridica mai presus de plăcerea de sine şi de belşugul fălos şi fanfaronade, care stăpânesc atât de puternic printre creştinii din zilele noastre. Da, ar trebui sa mâncăm şi să bem spre slava lui Dumnezeu şi ca să ne potolim nevoile fireşti ele trupului nostru. A trece dincolo de acest hotar, fie în mâncare fie în băutură, înseamnă a sluji „poftelor firii pământeşti, care lupta împotriva sufletului”, şi cât păcătuiesc chiar creştinii în privinţa băuturii! Cât beau chiar şi creştinii! Diavolul a izbutit să strice mărturia a sute de creştini şi ia făcut să se abată de la credinţă din pricina băuturii. Mii îşi prăpădesc averile, îşi nimicesc familiile, îşi prăpădesc sănătatea şi sufletele prin pofta nebună după băutură. Dar tutunul! Pe câţi n-a pus stăpânire! Poate cineva fuma spre slava lui Dumnezeu?

Nu vrem să spunem că cineva nu trebuie să mai bea deloc. Răul nu este în lucrul în sine, ci în întrebuinţarea noastră fără frâu. De multe ori se întâmplă că unii, care cad în patima băuturii, caută să arunce vina pe doctori care i-au sfătuit. Dar nici-un doctor nu va sfătui pe cineva să bea vin fără măsură. El poate spune să iei „puţin vin pentru desele tale îmbolnăviri”, şi are cel mai mare drept s-o facă; dar de ce ar face asta pe cineva să ajungă beţiv? Flecare e răspunzător să umble în frica lui Dumnezeu cu privire la mâncare şi băutură. Dacă doctorul spune cuiva să ia o hrană mai bună, e vina lui dacă acela ajunge un lacom şi n mâncăcios numai de lucruri alese şi scumpe? Hotărât că nu. Răul stă în inimă. Leacul este în harul Lui Dumnezeu care aduce mântuire tuturor oamenilor, dar învaţă pe cei mântuiţi să trăiască în lumea aceasta cumpătat.

Cu părere de rău însă trebuie să spunem, că şi creştinii greşesc mult în această privinţă. Puţin de tot se ţine seamă de cuvintele apostolului: „Căci harul lui Dumnezeu,… a fost arătat. El ne învaţă… să trăim în veacul de acum cu înţelepciune, dreptate şi temere de Dumnezeu” (Tit 2:11-12).

Vorbele „să trăim cu înţelepciune”, de bună-seamă că nu privesc numai cumpătarea în mâncare şi băutură, dar le cuprind şi pe ele. Ele cuprind deplina stăpânire de sine lăuntrică, stăpânirea gândurilor şi a limbii.

E interesant şi în acelaşi timp întăritor, să vedem cum pune Moise înaintea poporului pilda dumnezeiască. El spune că Dumnezeu „iubeşte pe străin şi-i dă hrană şi îmbrăcăminte”. „Să iubiţi pe străin, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului”. Poporul nu avea saşi îndrepte privirea numai asupra pildei dumnezeieşti, ci să-şi amintească şi de istoria şi încercările sale din trecut, pentru ca inimile lor să se umple cu milă şi compătimire pentru bietul străin sărac Israelul lui Dumnezeu avea atât datoria, cât şi cinstea, să se aşeze în stările şi simţirile altora. El aveau să fie învăţătorii lui Dumnezeu, al cărui popor erau şi al cărui nume era chemat printre el. Trebuiau să facă şi ei ca El, împlinind lipsurile văduvelor, orfanilor şi străinilor şi înveselindu-le astfel Inima. Dacă însă poporul pământesc al lut Dumnezeu era chemat să lucreze cu atâta iubire, cu cât mai mult noi, care suntem binecuvântaţi „cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti”.