Dar să ascultăm mal departe cuvintele mişcătoare ale lui Moise: „Să vă tăiaţi dar inima împrejur şi să nu vă mai înţepeniţi gâtul. Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic şi înfricoşat, care nu caută la faţa oamenilor şi nu primeşte daruri; care face dreptate orfanului şi văduvei, care iubeşte pe străin şi-i dă hrană şi îmbrăcăminte” (versetele 16-18). Moise nu vorbeşte aici numai de lucrările şi căile lui Dumnezeu, ci şi de ceia ce este El însuşi. El este mal înalt decât orice, puternic şi de temut. Dar are o inimă pentru văduva singuratică şi pentru orfani, pentru fiinţele slabe şi lipsite de orice sprijin pământesc şi ceresc. El se gândeşte la ei şi se îngrijeşte de ei în chip deosebit. Ei au un drept deosebit în inima Lui iubitoare şi sub mâna Lui puternica. „El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Dumnezeu, care locuieşte în locaşul Lui cel sfânt” (Psalm 68:5). „Cea cu adevărat văduvă, care a rămas singură, şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, şi stăruie, zi şi noapte, în cereri şi rugăciuni” (1 Timotei 5:5). „Lasă pe orfanii tăi! Eu îi voi ţine în viaţă, şi văduvele tale să se încreadă în Mine!” (Ieremia 49:11).
Câtă grijă pentru văduve şi pentru orfani în aceste cuvinte! Cât de minunată este grija lui Dumnezeu pentru ei! Câte văduve nu sunt, cărora le merge mult mai bine după moartea bărbatului decât înainte; şi câţi orfani nu sunt mai bine îngrijiţi decât în vremea când aveau părinţi! Dumnezeu îi vede. El nu părăseşte niciodată pe cei ce se încred în El. El rămâne totdeauna credincios Numelui Său, oricum s-ar descoperi. Bine ar fi, dacă toate văduvele şi toţi orfanii şi-ar aduce aminte de acest lucru ca de o mângâiere!
Dar bietul străin! Nici el nu este uitat. Dumnezeu îl iubeşte şi-i dă hrana şi îmbrăcăminte. Dumnezeul nostru se îngrijeşte de toţi cei ce n-au sprijin pământesc şi nădejdi omeneşti. El va răspunde dreptului pe care-l au ei la iubirea şi grija Lui. Văduva, orfanul şi străinul, iată spre cine se îndreaptă grija Lui gingaşă. Toţi aceştia n-au decât să privească spre El şi pot sa se îndrepte spre nesecatele Lui izvoare de ajutorare, când e vorba de nevoile lor.
Dar ca să ne încredem cu adevărat în El, trebuie să-L cunoaştem. „Cei ce cunosc Numele Tău, se încred în Tine, căci Tu nu părăseşti pe cei ce Te caută, Doamne!” (Psalm 9:10). Cei ce nu cunosc pe Dumnezeu, se vor bizui mai mult pe un venit sigur, decât pe făgăduinţele Lui. Dar credinciosul adevărat îşi găseşte mângâierea inimii în toate aceste făgăduinţe, pentru că el cunoaşte şi se încrede în Acela, care le-a dat. El se bucură la gândul, că se bizuie numai pe Dumnezeu şi atârnă de El. Tocmai ceea ce ar deznădăjdui pe necredincios, este pentru creştin, pentru omul credinţei, cea mai mare bucurie a inimii lui. Vorbirea lui va fi totdeauna aşa: „Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu; căci de la El îmi vine nădejdea. Da, El este stânca şi Ajutorul meu, turnul meu de scăpare: nicidecum nu mă voi clătina” (Psalm 62:5-6).