În versetul zece al capitolului nostru, Moise ia din nou firul cuvântării sale: „Eu am rămas pe munte, ca şi mai înainte, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Domnul m-a ascultat şi de data aceasta; Domnul n-a voit să vă nimicească. Domnul mi-a zis: „Scoală-te, du-te, şi mergi în fruntea poporului. Să se ducă să ia în stăpânire ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da” (versetele 10-11).
Dumnezeu voia să-şi împlinească făgăduinţele, împotriva oricărei piedici. El voia să pună pe Israel în stăpânirea deplină a ţării, cum a jurat lui Avraam, Isaac şi Iacov şi s-o dea seminţei lor spre moştenire veşnică.
„Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decât să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeşti Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, să păzeşti poruncile Domnului şi legile Lui pe care ţi le dau astăzi, ca să fii fericit?” (versetele 12-13). Păzirea poruncilor dumnezeeşti era spre binele lor, spre binecuvântarea lor deplină şi bogata. Cărarea ascultării de copil este cărarea fericirii adevărate şi, lăudat fie Domnul, oricine iubeşte această cărare, poate umbla pe ea.
Iată o mângâiere nespusă pentru toate vremurile. Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său scump, descoperirea deplină a gândurilor Sale şi ne-a dat şi Duhul Sfânt, lucru pe care Israel nu-l avea, pentru ca El să locuiască în inimile noastre. Prin El putem înţelege Cuvântul Lui şi-L putem preţui cu adevărat. De aceia noi avem o răspundere cu mult mai mare decât Israel şi suntem datori din orice privinţă să ducem o viaţă de ascultare. Şi e spre binele nostru să fim ascultători. În adevăr e o mare răsplată în ţinerea poruncilor Tatălui nostru iubitor. Orice gând la El şi la căile Lui pline de îndurare, la slujba Lui faţă de noi, la grija şi dragostea Lui, ar trebui sa ne facă să-i fim ascultători. Ori încotro ne întoarcem ochii, dăm peste dovezile dreptului pe care-l are El la ascultarea noastră. Şi cu cât răspundem prin harul Lui la cerinţele Lui, cu atât trebuie să fie şi mai luminoasă cărarea noastră. Nu e nimic mai binecuvântat în lumea aceasta decât cărarea şi partea unui suflet ascultător. „Mare pace au cei ce iubesc legea Ta şi nimic nu-i va face să cadă”. Ucenicul smerit, a cărui hrană şi băutură este să facă voia Stăpânului şi Domnului său iubit, are o pace pe care lumea n-o poate da nici lua, E adevărat că poate fi rău înţeles şi i se pot răstălmăci gândurile; poate să i se spună că e îngust şi bigot şi altele de acest fel. Dar nimic din toate astea nu-l mişcă. Un zâmbet de încuviinţare din partea Domnului Său e mai mult decât o răsplată pentru toată ocara pe care o pot grămădi oamenii peste el. El ştie să preţuiască gândurile oamenilor cum se cuvine; ele sunt pentru el ca pleava pe care o ia vântul.