Tablele sfărâmate spuneau mult. Ele cuprindeau o învăţătură bună pentru popor. Capitolul nostru nu cuprinde numai o repetare uscată a faptelor povestite în Exod, ci umple un gol deosebit. Bătrânul legiuitor aduce aminte aici poporului împrejurările trecute într-un fel, menit să le întipărească pentru totdeauna în amintirea lor, îl face să-şi arunce o privire asupra celor petrecute între el şi Domnul în timpul celor 40 de zile tainice, pe vârful muntelui învăluit în nor. Spune poporului cum a privit Dumnezeu tablele sfărâmate, acea mărturie zdrobitoare despre netrebnicia oricărui legământ al omului. Căci pentru ce au fost sfărâmate tablele? Pentru că poporul greşise în chipul cel mai trist. Frânturile împrăştiate vesteau lui Israel căderea lui fără nădejde pe tărâmul legii. Ca un stâlp sfărâmat de pe un mormânt, care vesteşte slăbiciunea şi şubrezenia oricărei propteli omeneşti, aşa vesteau lui Israel şi tablele sfărâmate faptul zdrobitor, că, în ce priveşte legământul lor, totul era pierdut fără nădejde. Pe temeiul legii nu mai era nădejde pentru ei. Corabia lor se scufundase, pierduseră totul. Totul se isprăvise.