Acest frumos capitol ni-l arată pe Daniel făcând uz de două resurse care sunt întotdeauna la dispoziţia noastră: Cuvântul şi rugăciunea. De astă dată nu printr-o viziune a fost învăţat, ci cercetând Scripturile. Din ele a aflat: 1. că eliberarea lui Israel este aproape (v. 2; citiţi Ieremia 29.10…); 2. pentru ce motive mâna Domnului lovise şi risipise poporul şi în ce condiţii putea avea loc restabilirea (v. 11; citiţi Levitic 26.40…); 3. atitudinea potrivită pentru ca Dumnezeu să asculte şi să ierte (citiţi 1 Împăraţi 8.47…). Cu faţa spre Ierusalim, Daniel reia cuvânt cu cuvânt expresiile dictate de Solomon: „Noi am păcătuit şi am făcut nelegiuire şi am făcut ce este rău şi ne-am răzvrătit…“ (v. 5, 15; cap. 6.10). Însă nu numai că Daniel ne este prezentat ca ireproşabil, ci în plus el suferise de-a lungul unei întregi vieţi de exil consecinţele păcatului altora. Cu toate acestea, mărturiseşte nelegiuirea ca fiind a lui; cufundat în durere şi umilinţă în faţa lui Dumnezeu, el ia asupra lui fărădelegile poporului său. Este ceea ce Hristos a făcut în mod desăvârşit. Fără a avea niciun păcat, El S-a încărcat cu ale noastre, le-a mărturisit ca fiind păcatele Sale, suferind singur în locul nostru pedeapsa pe care am fi meritat-o noi (Psalmul 40.12).