Când Pavel spune că credinciosul a murit, el se referă la poziţie, nu la practică. Datorită identificării noastre cu Cristos în moartea Sa, Dumnezeu vrea ca noi să ne considerăm ca unii care au murit împreună cu El. Inima noastră însă este mereu gata să pună la îndoială acest fapt, întrucât ne simţim atât de „vii" faţă de păcat şi ispite. Dar realitatea minunată este că pe măsură ce, prin credinţă, ne socotim ca unii care am murit cu Cristos, acest fapt devine o realitate morală în viaţa noastră. Dacă trăim ca unii care au murit, atunci viaţa noastră va fi tot mai mult pe măsura vieţii Domnului Isus Cristos. Desigur, niciodată nu vom atinge perfecţiunea în viaţa de acum, dar este un proces care trebuie să se desfăşoare permanent în fiecare credincios.
Nu numai că am murit, ci, în plus, viaţa noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. Lucrurile care-l preocupă şi-l interesează pe omul lumesc se găsesc peste tot pe planeta pe care trăim. Dar lucrurile care sunt de cea mai mare preocupare pentru credincios sunt toate însumate în Persoana Domnului Isus Cristos. Destinul nostru este inseparabil legat de destinul Lui. Gândul subliniat de Pavel aici este că întrucât viaţa noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, nu trebuie să ne ocupăm de lucrurile mărunte ale vieţii acesteia şi, în special, nu trebuie să avem de a face cu lumea religioasă din jurul nostru.
Dar mai este un gând ce se degajă din sintagma: viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. Lumea nu vede viaţa noastră duhovnicească. Oamenii nu ne înţeleg. Lor li se pare ciudat că noi nu trăim ca ei. Ei nu înţeleg gândurile noastre, motivele sau căile noastre. După cum s-a spus despre Duhul Sfânt că lumea „nici nu-L vede, nici nu-L cunoaşte", tot aşa este cu viaţa noastră spirituală: ea este ascunsa cu Cristos în Dumnezeu. Mai întâi, Ioan 3:1 ne spune că: „De aceea, lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El." Adevărata separaţie de lume stă în faptul că lumea nu-l înţelege pe creştin, ci îl înţelege greşit.