Pacea lui Dumnezeu ar trebui să fie arbitrul în inima noastră. Dacă avem îndoieli cu privire la un lucru, ar trebui să ne punem întrebarea: „Va conduce asta la pace" sau „Voi avea eu pace în inimă, dacă voi da curs acţiunii contemplate?"

Versetul acesta este de un mare ajutor în special atunci când cerem călăuzire de la Domnul. Dacă Domnul vrea cu adevărat să te angajezi într-o anumită direcţie sau acţiune, atunci poţi fi sigur că-ţi va dărui pace în acea lucrare. Dacă nu ai pace, atunci nu mai fă nici un pas pe cărarea aceea. Sau cum s-a exprimat cineva: „întunericul în direcţia în care vreau să merg înseamnă lumină să stau pe loc."

Cristos ne-a chemat să ne bucurăm de pacea Sa, atât pe plan personal, cât şi în biserică. Nu nesocotiţi importanţa ultimei părţi a versetului: la care aţi fost chemaţi într-un singur trup. O modalitate în care am putea avea pace ar fi să trăim izolaţi de alţi creştini. Dar Dumnezeu nu ne-a rânduit la asta, ci ne-a aşezat în familii. Dumnezeu a lăsat ca noi să ne adunăm cu alţi creştini, în biserici locale. Deşi trăirea alături de alţi creştini ne putea pune uneori răbdarea la încercare, totuşi în felul acesta Dumnezeu poate face să se dezvolte în viaţa creştinului virtuţi care nu s-ar putea forma pe nici o altă cale. Prin urmare, nu trebuie să fugim de responsabilităţile noastre din cadrul bisericii locale, după cum, odată ce ni le-am asumat, nu trebuie să le abandonăm, când vom fi provocaţi sau iritaţi de alţii. Mai degrabă, trebuie să trăim în armonie şi compatibilitate cu fraţii şi surorile noastre de credinţă, fiindu-le de ajutor în tot ceea ce facem şi spunem.

Şi fiţi mulţumitori (sau recunoscători). Acest îndemn apare de foarte multe ori, ca un refren, în scrierile lui Pavel. Ceea ce înseamnă că trebuie să existe un motiv îndreptăţit pentru care trebuie să facem acest lucru, anume faptul că Duhul lui Dumnezeu consideră un duh recunoscător de o mare însemnătate. Şi noi suntem de acord cu Duhul Sfânt, recunoscându-i de asemenea importanţa - nu numai pentru viaţa duhovnicească a cuiva, ci şi pentru bunăstarea sa fizică. Medicii au constatat ceea ce Scriptura spunea de mult: că o atitudine de bună dispoziţie şi mulţumire a minţii este benefică pentru organism. După cum şi reversul este adevărat: că îngrijorarea, deprimarea şi duhul de văicăreală şi nemulţumire sunt categoric dăunătoare sănătăţii. De obicei credem că spiritul de mulţumire şi recunoştinţă depind de împrejurările noastre imediate, dar Pavel arată aici că este un har care trebuie cultivat. Noi avem datoria de a fi mulţumitori. Dintre toţi oamenii de pe pământ, noi avem cele mai multe motive să fim mulţumitori (comparaţi cu Deuteronom 33:29). Problema nu constă în faptul că nu ar exista suficiente lucruri pentru care putem fi recunoscători, ci în egoismul din inima noastră, care ne împiedică să aducem mulţumiri.