Este dificil să cunoaştem sensul exact al acestui verset, pentru că nu suntem deplin familiarizaţi cu învăţăturile gnosticilor. Probabil înseamnă că oamenii aceştia pretindeau că sunt atât de smeriţi încât nu îndrăzneau să se apropie de Dumnezeu în mod nemijlocit. Poate că gnosticii susţineau că trebuie să se apropie de Dumnezeu prin îngeri, şi astfel, în presupusa lor smerenie, ei se închinau la îngeri, iar nu Domnului. Avem o situaţie similară în lumea contemporană. Există romano-catolici care spun că nu concep să se roage direct lui Dumnezeu sau Domnului Isus, adoptând, în schimb, moto-ul: „La Isus prin Maria". Asta pare a fi o falsă smerenie din partea lor, constituind un act de închinare în faţa unei fiinţe create. Creştinii nu au voie să permită nimănui să-i văduvească de răsplata lor, prin practici atât de ne-biblice. Cuvântul lui Dumnezeu spune limpede că există „un singur Mediator între Dumnezeu şi oameni, Omul Cristos Isus" (1Timotei 2:5).

Apostolul Pavel adaugă aici o sintagmă greu de înţeles: amestecându-se în lucruri pe care nu (termenul nu este omis din textul NU, dar înţelesul rezultat ar fi acelaşi. Dacă ei au văzut sau nu ceva, totul a fost o deşertăciune firească) le-a văzut. Gnosticii pretindeau că posedă taine adânci şi mistere şi că pentru ca cineva să poată cunoaşte aceste taine, trebuia să fie iniţiat. Poate că secretele acestea constau din aşa-numitele „vedenii". În vremea noastră presupusele vedenii constituie un element important în ereziile mormonismului, spiritismului, catolicismului şi swedenborgianismului. Cei ce făceau parte din cercul intim erau, natural, foarte mândri de cunoştinţele lor secrete. Prin urmare, Pavel adaugă: umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii păcătoase. Ei adoptau o atitudine de superioritate faţă de alţii, creând impresia că fericirea se putea dobândi doar prin descifrarea acestor taine ascunse. Am putea face o paranteză aici, subliniind că aceasta e şi caracteristica celor mai multe societăţi secrete din vremea noastră. Creştinul care umblă în părtăşie cu Domnul lui nu va avea nici timpul, nici înclinaţia de a se ocupa de aceste organizaţii.

Important este să observăm aici că diversele practici religioase ale acestor oameni erau efectuate după cum găseau aceştia de cuviinţă, fără să aibă nici o bază scripturală. Ei nu acţionau în supunere faţă de Cristos, ci erau umflaţi de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lor păcătoase, întrucât făceau cum voiau ei, independent de Domnul; cu toate acestea, comportarea lor părea smerită şi religioasă.