Circumcizia era un ritual caracteristic al iudaismului - acea operaţie chirurgicală minoră, aplicată copilului de parte bărbătească. Pe plan duhovnicesc, semnifica moartea faţă de firea veche sau îndepărtarea naturii rele, corupte şi ne-născute din nou a omului. Din nefericire, evreii au ajuns să fie mai preocupaţi de ceremonia fizică propriu-zisă, neglijându-i înţelesul duhovnicesc. În încercarea de a obţine bunăvoinţa lui Dumnezeu prin ceremonii şi fapte bune, ei afirmau, de fapt, că în firea veche ar exista suficiente lucruri bune care să-i fie plăcute lui Dumnezeu! Or, realitatea este total diferită, adevărul fiind că nimic bun nu locuieşte în firea veche.
În versetul de faţă nu se are în vedere circumcizia fizică, ci cea duhovnicească, ce îi caracterizează pe toţi cei ce şi-au pus credinţa şi încrederea în Domnul Isus. Lucrul acesta reiese din sintagma: circumcizie nefăcută de mâini. Adică: fiecare credincios este circumcis cu circumcizia lui Cristos. Prin circumcizia lui Cristos se înţelege moartea Sa pe crucea Golgotei. Ideea subliniată de verset este că atunci când Domnul Isus a murit, şi credinciosul a murit. El a murit faţă de păcat (Romani 6:11), faţă de lege, faţă de eul său (Galateni 2:20) şi faţă de lume (Galateni 6:14). (Circumcizia nu a fost făcută de mână, în sensul că mâinile omeneşti nu pot avea nici un rol în această circumcizie şi, desigur, nici un merit. Omul nu poate obţine circumcizia prin meritele sale; nu o poate merita, căci este în întregime lucrarea lui Dumnezeu)
Astfel el s-a dezbrăcat de trupul păcatelor firii păcătoase. Cu alte cuvinte, când este mântuit cineva, el se asociază cu Cristos în moartea Sa, renunţând la orice speranţă de a mai câştiga sau merita mântuirea prin eforturile firii vechi. Samuel Ridout scrie în această privinţă: „Moartea Domnului nostru nu numai că a îndepărtat rodul, ci a condamnat însăşi rădăcina care dădea acest rod.”