După ce i-a salutat pe sfinţii aceştia cu cuvintele ce au intrat în vocabularul definitoriu al creştinismului, apostolul face încă un gest caracteristic - se pleacă pe genunchi, cu mulţumiri şi rugăciune pe buze. Se pare că apostolul întotdeauna îşi începea rugăciunea cu laude adresate Domnului - pildă pe care bine ar fi dacă ne-am însuşi-o. Rugăciunea lui este adresată lui Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Rugăciunea este privilegiul nespus de mare de a fi primiţi în audienţă la Suveranul universului. Pe bună dreptate cineva ar putea întreba: „Cum poate un biet om îndrăzni să stea înaintea înfricoşătoarei şi măreţei prezenţe a Dumnezeului Preaînalt?" Răspunsul îl găsim în însuşi textul versetului: slăvitul şi maiestuosul Dumnezeu al universului este Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Cel Preaînalt este acelaşi care s-a apropiat de noi, devenind intim. Datorită faptului că credincioşii în Cristos se împărtăşesc din viaţa Lui, Dumnezeu este acum şi Tatăl nostru (Ioan 20:17). Noi ne putem apropia de El prin Cristos.

Rugându-ne neîncetat pentru voi. Luată separat, această sintagmă nu pare ieşită din comun, dar sensul ei e amplificat de observaţia că Pavel îşi exprimă aici interesul pentru oameni cu care încă nu a avut prilejul să se întâlnească. Comparaţia aceasta cu propria noastră dificultate de a ne aduce aminte de rudele şi prietenii noştri, înaintea tronului de har! Ce listă uriaşă de persoane pentru care obişnuia să se roage trebuie să fi avut apostolul Pavel! El se ruga nu numai pentru cei pe care îi cunoştea, ci şi pentru creştinii din depărtări, ale căror nume i-au fost aduse la cunoştinţă de alţii. Cu adevărat, viaţa de necurmată rugăciune a apostolului Pavel ne ajută să-l înţelegem mai bine.