Pe vremea când a fost redactat Noul Testament, o scrisoare începea de obicei cu numele autorului. Tot aşa şi Pavel se prezintă ca apostol al lui Isus Cristos prin voia lui Dumnezeu. Un apostol era un trimis special al Domnului Isus. Pentru a li se confirma mesajul propovăduit, apostolii au primit puterea de a săvârşi minuni (2Corinteni 12:12). În plus, citim că atunci când apostolii şi-au pus în unele cazuri, mâinile peste credincioşi, a fost dăruit Duhul Sfânt (Fapte 8:15-20;19:6). Astăzi nu există în lume apostoli în sensul strict al cuvântului şi este o mare nechibzuinţă ca cineva să pretindă că ar fi succesor al primilor doisprezece apostoli. Mulţi interpretează Efeseni 2:20 în sensul că lucrarea celor înzestraţi cu darul distinctiv de apostoli şi profeţi a avut de a face, în principal, cu întemeierea bisericii, în contrast cu lucrarea evangheliştilor, păstorilor şi învăţătorilor (Efeseni 4:11), care continuă şi în dispensaţia actuală. Pavel îşi derivă apostolia din voia lui Dumnezeu (vezi şi Fapte 9:15;Galateni 1:1). Nu a fost o ocupaţie pe care şi-a ales-o singur sau pentru care să fi fost instruit de oameni, după cum această funcţie nu i-a fost încredinţată prin ordinarea oamenilor. Nu a provenit „de la oameni" (ca sursă), nici „prin oameni" (ca instrument), ci întreaga lui misiune a fost desfăşurată cu convingerea solemnă că Dumnezeu însuşi l-a ales să fie apostol.
Pe când redacta această scrisoare lângă Pavel se afla Timotei fratele nostru. Este bine să observăm aici o totală lipsă de oficialism în atitudinea lui Pavel faţă de Timotei. Ambii erau membri ai unei frăţii comune şi nici măcar nu se punea problema unei ierarhii, de felul celei care există astăzi în rândurile demnitarilor bisericeşti, cu titluri pompoase şi veşminte specifice.